Cam în aceleași vremuri în care Vestul ridica catedrale pentru care generații de ctitori își lăsau sarcină cu limbă de moarte din tată-n fiu, Ștefan, un moldovean aprig, cam bătăuș de felul său, făcea și el, pe unde cădea săgeata slobozită din arc, case ale Domnului. E drept, nu la fel de impozante ca Notre-Dame sau domurile din Milano sau Köln, dar, orișicît, în perioada aia, cînd excursioniștii turci sau tătari distrugeau periodic obiective turistice prin Moldova, era mare lucru și atît.
Construită în doar un an și ceva (1493-1494) de către niște meseriași neplecați încă la muncă în Italia zoriți de Vodă, ba cu promisiuni de avansare în ștreang, ba cu laude de ce bine le-ar sta fără capul scurtat de sabie, biserica despre care facem vorbire astăzi locuiește în continuare liniștită pe o colină, pe partea stîngă cum vii dinspre Adjud, la vreo 4 km înainte de intrarea în Onești.
De te oprești din drum cu gînd să-i faci o vizită, o tanti plictisită te va întîmpina în cămăruța de la intrarea în așa-zisul muzeu, o sală mai mare plină cu obiecte vechi adunate de prin zonă. Dai o tură în jurul bisericii, faci o poză cu clopotnița la baza căreia o rădăcină imensă de stejar, ca o măsea proaspăt extrasă, amintește legenda (se zice că Ștefan cel Mare, care nu era așa mare cînd era mic, se juca Țară, țară vrem ostași pe lîngă stejarul transformat ulterior în altar) și cam atît: biserica nu poate fi văzută și din interior. Pentru că “Părintele n-a lăsat cheia“.
(articol publicat în Cațavencii nr. 21 din 16 noiembrie 2011 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment