Pentru ultima noapte londoneză mi-am făcut rezervare la Dover Castle, un hostel cu pub sau un pub cu hostel (depinde cîte pint-uri ai apucat sau nu să consumi) situat relativ central, la sud de Tamisa, într-o clădire victoriană din clasica de-acum cărămidă roșie cu care s-a construit cam toată Londra veche. Ca reper de localizare, cum te uiți dinspre Big Ben, undeva în spatele The Shard, blocul-turn din oțel și sticlă care chiar zgîrie norii de deasupra cu forma sa de bucată de geam spart.
Locul: Recepția e downstairs, într-o pivniță (oarecum) amenajată, decorată eclectic cu postere de filme și concerte, ceasuri din plastic cu ora Franței sau a Braziliei și rafturi de broșuri turistice / materiale publicitare, ca să nu mai arate chiar a magazie de mături și detergenți. Cu ochii pe pereții ăștia cvasi-culturali, am așteptat să fac check-in-ul, în timp ce un lungan în trening își prelungea cazarea cu încă vreo două zile, iar, alături, la o masă de călcat, un tip în pijama își alinia tacticos la dungă o pereche de pantaloni. De-aici am fost trimis spre etajul doi, în camera 4 cu budă și dușuri pe palier, la patul numărul 1, sus, al unuia dintre cele patru bunk-uri metalice.
Prețurile: 10,40 lire, breakfast inclus, a costat să fiu lăsat să dorm aici. Pentru cardul de acces trebuie să lași amanet un ID, dar, la cît de relaxat era recepționerul…
Oamenii: …Luis, un brazilian simpatic interesat să vină în România, după ce i-a auzit povestind pe prietenii impresionați de parada gărzii de la Cetatea Alba Iulia, permisul de bibliotecă pare suficient. Camera s-a umplut pe rînd cu doi sud-coreeni, două studente franțuzoaice, două spanioloaice și un scoțian de vreo 50 de ani proaspăt ieșit dintr-un interviu de job în IT, care a vorbit vreo oră la telefon cu un prieten, pe teme de discuție interminabilă, gen nemurirea sufletului sau soarta UK după Brexit.
Ambianța: Ca să-mi încălzesc niște burgeri la microunde, a trebuit să cobor un nivel, pînă în bucătăria pustie în care puteam să-mi fac de cap, după pofte, prăjind cartofi sau aruncînd în aer cu clătite. Din pub-ul de la parter, care, în holul de la intrare, are ușă comună cu scara spre dormitoare, s-a auzit destul de tare, pînă tîrziu în noapte, o muzică rock-ish cu diverse mesaje-aluzie (The Girl Is on Fire, Should I Stay or Should I Go?), locul în care, peste cîteva ore, avea să fie servit și micul dejun promis, destul de limitat ca ofertă. Cu un pahar cu suc de mere în mînă, m-am învîrtit printre backpacker-ii care înfulecau fără să respire, golind bolurile de cereale și platourile cu brînză ieftină, margarină sau gem, de parcă nu mai mîncaseră de trei zile. Sau poate chiar nu mai mîncaseră?
(articol publicat în Cațavencii nr. 41/478 din 14 octombrie 2020)
Be the first to comment