Nu departe de fieful Goleștilor, la doar șase kilometri de Pitești, se întinde domeniul unei alte familii importante pentru trecutul României: dinastia liberală Brătianu, singura casă de români care-a dat țării patru prim-miniștri (Ion, Dimitrie, Ionel și Vintilă) și a creat istorie aproape un secol, de la înscăunarea benevolă a Principelui Carol pînă la instaurarea forțată a comunismului.
Cunoscut în epocă drept Conacul Brătienilor de la Florica, postdecembrist înființatul „Centrul de Cultură Brătianu – Vila Florica“ de la Ștefănești s-a rebranduit, anul trecut, „Muzeul Național Brătianu“. Clădirea din grinzi de stejar și ziduri de cărămidă a fost ridicată, în 1858, de Ion C. Brătianu și de soția sa Pia, pentru urmașii lor, cinci fete și trei băieți (Ionel, Dinu și Vintilă). Deoarece primul lor copil, o fetiță, a murit la vîrsta de trei ani, întregul domeniu a primit, în memoria ei, numele Florica (de altfel, pînă s-o boteze comuniștii, în 1950, Ștefănești, așa s-a chemat și localitatea): pe lîngă conac, s-au mai construit gară, observator astronomic, ferme, capelă. Pînă în 1890, cînd Ionel Brătianu, juniorul de profesie inginer constructor, și arhitectul Petre Antonescu încep renovarea clădirii, s-a locuit în principal la parter (deasupra existau doar o terasă neacoperită, o bibliotecă suspendată și dormitoarele copiilor); prin lucrări succesive, conacul ajunge, în 1925, la forma în care arată și azi. Exteriorul. Interiorul a avut de suferit între ’45 și ’89: deși n-a devenit sediu de CAP, azil de bătrîni sau casă de copii, ca alte reședințe importante ale domnilor perioadei ante- și interbelice, ci vilă de protocol a nomenclaturiștilor, tovarășii au distrus multe decorațiuni și aproape toate piesele de mobilier.
Din cele 40 de camere inițiale, prin comasarea și reorganizarea interiorului, au mai rămas 26, care, la ultima restaurare, au fost refăcute după fotografiile de epocă din arhive și populate cu mobilier asemănător, de secol XIX-XX, mare parte adus de la Peleș. Ultimul membru al familiei rezident aici a fost Dinu, 84 de ani, arestat în Noaptea Demnitarilor (5-6 mai 1950) și încarcerat la Sighet, unde-a și murit, trei luni mai tîrziu. Toți moștenitorii legali au părăsit atunci țara; după ’90, 11 dintre urmași au fost despăgubiți, conacul intrînd astfel în proprietatea statului.
Intrarea principală dă într-un fel de mezanin de la care pleacă treptele spre salonul de primire, cea mai mare încăpere a vilei. Ce s-a mai păstrat din configurația originală sînt scara, balustrada, șemineul, tavanul casetat și toate corpurile de bibliotecă încastrate în perete care n-au putut fi smulse. Autentică e și banca din lemn de cireș dintr-un singur trunchi pe care se așezau oaspeții veniți la Florica cu treburi urgente: aici se dezbăteau chestiuni politice de actualitate, se țineau ședințe de partid, se formau guverne.
În casă au existat patru biblioteci. Prima, în încăperea ce comunică cu salonul, care are încă soba de ceramică albă, oglinzile de cristal și masa de secol XVI din lemn de cireș pietrificat placat cu faianță pictată, achiziționată la licitație de Brătianu senior și adusă cu mari eforturi de la Paris (cîntărește vreo 400 de kilograme). Cărțile de pe rafturi n-au aparținut familiei, sînt împrumutate pentru decor de la Biblioteca Națională.
Tot la parter sînt amenajate un salon burghez tipic, o cameră cu panouri informative despre Ion C. Brătianu, politicianul implicat în aducerea în țară a lui Carol I, războiul de la 1877-1878, Independența României, și vitrine cu obiecte personale (bastonul, tocul și penița folosite la redactarea tratatului de pace de la Berlin), precum și dormitorul său modest mobilat: pat de o persoană, canapea, birou. Trecînd prin uși de stejar, cireș sau trandafir, din salonașul oriental cu geamuri de cristal și obloane originale – locul de băut cafeaua, dimineață, și de împodobit bradul de Crăciun, iarna –, se ajunge și în fosta sufragerie, actualmente salon românesc dedicat Elizei Brătianu, a doua soție a lui Ionel și sora lui Barbu Știrbei, o mare iubitoare a portului popular. Încăperea alăturată furnizează informații despre Ion Brătianu junior, omul unor evenimente istorice remarcabile – intrarea României în primul război mondial și Marea Unire; pot fi examinate, în facsimil, prima pagină a ziarului Adevărul din 14 august 1916, ziua sfîrșitului de neutralitate, și Constituțiunea din 1923, cu semnătura ministrului Brătianu. Holul de la fosta intrare laterală a slujitorilor e dominat de bustul său din bronz, niciodată expus în exterior, realizat în 1936 de sculptorul Demetrescu-Brăila, care-a supraviețuit miraculos regimului comunist, uitat într-un depozit.
La etaj, spre biblioteca suspendată construită în 1870, se urcă pe niște scări interioare din lemn cu ornamente metalice prinse în nituri. Cea mai importantă bibliotecă particulară din România, apud Constantin Argetoianu, a avut peste 30.000 de volume (colecție de incunabule, cărți rare, timbre, numismatică, albume cu fotografii de familie), care, în 1950, au ars cîteva săptămîni în fața conacului, puse pe foc de analfabeții ajunși la putere. Scara, mîna curentă, măsuțele de lectură, scrinul din rădăcină de lemn de nuc la care se semnau documente, în picioare, sînt toate originale. De jur împrejurul bibliotecii se deschideau ușile către dormitoarele copiilor Brătianu, care ieșeau din cameră direct în sala de studiu unde-i aștepta guvernanta elvețiană responsabilă de educația lor.
Prin ușa din stejar de la 1823 cu încuietoare perfect funcțională (probabil, după orificiile de aerisire, fostă ușă de pivniță), recuperată de Ionel de la o construcție în paragină, se face trecerea spre locul în care, de primăvara pînă toamna, întreaga familie își petrecea timpul liber: terasa parțial acoperită, care, pe capătul deschis, avea zona de plajă, iar pe celălalt, cuptorul țărănesc cu vatră în care, în serile răcoroase, se făcea focul. Un nivel mai sus, la mansardă, sînt biroul de studiu al lui Ionel cu a patra bibliotecă și o mică terasă de pe care se vedeau albia Argeșului și pădurea pe locul căreia s-au ridicat mai tîrziu blocurile Piteștiului.
Cam ăsta ar fi turul conacului care-a trăit multe la viața lui și are încă o prestanță ce impune respect. Restul clădirilor de pe domeniu sînt proprietăți private lăsate, inexplicabil, în paragină, funcțională și vizitabilă fiind doar biserica familiei, acum schit de măicuțe, în al cărei subsol se odihnesc, în cripta familiei, oasele celor doi mari politicieni direct implicați în construcția României moderne. Undeva între blocurile de marmură neagră ale cavoului Brătienilor zace și cadavrul liberalismului, mort odată cu ultimul dintre ei. Aici ar trebui să se reculeagă, meditînd la căpătîiul doctrinei de mult defuncte, epigonii Orban și Cîțu.
(articol publicat în Cațavencii nr. 39/528 din 29 septembrie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment