Cluj, marți, 7 seara. Abia coborîți din autobuzul care-i adusese de la aeroport, Bursucul și compania (doi amici la fel de flămînzi) căutau disperați în centrul orașului un loc în care să mănînce. La restaurantul hotelului Transilvania, care se închidea în jumătate de oră, au fost serviți doar cu indicații: cum să ajungă la mall, la Casa Ardeleană. Mall? Hmm, Bursucul se ferește cît poate de stabilimentele de gen, dar de data asta n-a mai avut încotro. Așa că trupa a descins în grabă la restaurantul cu pricina, aflat la demisolul unui fost Magazin Universal comunist, poreclit azi Sora Shopping Center.
La nivel vizual, Casa Ardeleană arată exact cum îi spune și numele: decor rustic, poartă de șură, blide și ștergare pe pereți. Cam gol, dar cînd ți-e foame, nu prea mai faci mofturi. Chelnerița îmbrăcată în costum popular a preluat rapid comanda: două zame de burtă și una de văcuță cu tarhon (preț unic – 9.90 lei). La felul doi, ce și-a zis Bursucul: sîntem la Cluj? Să gustăm o varză à la Cluj (15,90 lei), deci. Restul lumii și-a dorit papricaș de pui cu mămăligă (19,90 lei) și clasica ceafă cu cartofi prăjiți (24,90 lei). Din partea casei au primit pîinea și cîte 30 ml de țuică, de bun venit.
Din păcate, lucrurile nu au continuat în aceeași notă bună. Zama de burtă curgea cam subțire din lingură și era cam dulce (ardelenii nu prea nimeresc ciorba asta, poate de aceea se și cheamă altfel – s-a auzit un comentariu la masă). Deși nu se specifică în titlu, ultima dată cînd Bursucul a mîncat varză à la Cluj, rețeta avea și carne: tura asta, a alergat jumătate de farfurie printr-o varză obosită, apoi s-a lăsat păgubaș. Papricașul era un fel de (ip)sos cu multă făină, iar cartofii prăjiți se cam înecaseră în ulei. Înghițind în (demi)sec, mesenii noștri au înecat și restul consumației în vinul casei – roșu, demisec, de la Cramele Halewood (22 lei carafa) -, apoi au cerut nota de plată (120 lei, cu tot cu deranj). Pe care au fost trecuți probabil și lăutarii care au început să cînte tare o populară, chiar înainte de plecare, ca la nuntă.
PS: toaleta restaurantului (aceeași cu cea a complexului) era cam murdară, fără săpun și hîrtie. Chelnerița a spus că situația se cunoaște, dar patronul s-a săturat să întrețină un spațiu care nu-i al lui. Poate că, respectînd tradițiile, trebuia să amenajeze o privată, în fundul curții.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 18/1008 din 4 mai 2011)
Be the first to comment