Dimineață mohorîtă de toamnă în Sibiel. Și ușor mahmură. După ce, în seara precedentă, ne bucuraserăm repetat de ospitalitatea (a se citi, palinca) gazdei, urmau penitența, pocăința și rugăciunile spre iertarea păcatelor din timpul vizitei celui mai important obiectiv turistic din Sibiel: de la poarta Casei Luca n-au mai fost decît vreo cîțiva pași pînă la intrarea în curtea bisericii sfert-milenare (1765-1767), de unde, pe lîngă cimitir, se ajunge imediat la singurul muzeu al icoanelor pe sticlă din România și (zic unii) chiar din lume.
Preotul Zosim Oancea, paroh în Sibiel după un martiriu prin pușcăriile comuniste, a început să colecționeze icoane pe sticlă prin 1969; doi ani mai tîrziu, a decis să le expună într-o veche magazie a bisericii; abia în 1983, muzeul a fost inaugurat în forma actuală, în clădirea cu etaj construită cu fondurile Consiliului Ecumenic de la Geneva, surprinzător, acceptate de conducerea de partid și de stat. Colecția cuprinde șase sute de icoane ortodoxe românești, multe vechi de peste două sute de ani, donate sau achiziționate de părintele Oancea din Țara Bîrsei, Țara Făgărașului, Valea Mureșului, Banat, Bucovina, nordul Moldovei, și, desigur, din zonă, de prin localitățile Mărginimii Sibiului. Din încăpere în încăpere, parcurgi o hartă spirituală a țării; chiar dacă naivă, realizată cu mijloace rudimentare și culori vegetale de niște autori rămași anonimi, pictura asta sub sticlă, nu pe sticlă, face parte din tezaurul artei populare autentice. Tehnica e dificilă: pentru a rezista în timp, imaginile trebuie desenate și colorate invers, în oglindă, pe partea opusă a icoanei; fiind un meşteşug popular deprins ad-hoc, nu învățat la vreo şcoală cu canoane estetice stricte, a evoluat diferit de la zonă la zonă, în funcție de înclinațiile și aptitudinile artistice ale fiecărui creator. Nu vreun pictor boem, cu bască și fular de hipster, ci un țăran ostenit, care le-a lucrat în post și rugăciune, la lumînare sau opaiț, după ce-a terminat cu treburile gospodăriei.
Pe lîngă icoane, în muzeu mai pot fi văzute cărți bisericești vechi (printre care un text liturgic slavon din secolul al XIV-lea, Noul Testament de la Belgrad, un exemplar rar al Bibliei lui Şerban Cantacuzino), obiecte de artizanat local (vase de ceramică, mobilier, ţesături brodate cu motive populare), fotografii alb-negru din Sibielul istoric. Printre ele, un exponat inedit și relativ nou: trofeul Golden Apple / Mărul de Aur, unul dintre cele trei Oscar-uri ale turismului acordate pentru activitatea deosebită și contribuția la dezvoltarea turismului internațional, în 2009, zonei Mărginimea Sibiului, Rezervației Biosferei Delta Dunării și companiei aeronautice Blue Air, de către FIJET, Federația Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism (nu eram membru, atunci, dar acum, din poziția de vicepreședinte al FIJET România, ce să zic, m-am bucurat să-l văd).
După aprinderea lumînărilor care a marcat sfîrșitul reculegerii, pînă la plecarea autocarului, a fost timp să mă învîrt nițel prin sat, pe traseul fîntîna centrală – podul peste pîrîu – ulițele adiacente celei principale, printre case cochete, cu flori pe garduri, multe dintre ele menționate pe panoul de onoare din fața bisericii, avizierul cu ofertele de cazare și contactele a vreo 25 de pensiuni agroturistice. Și să-mi imaginez celebra nuntă tradițională de Sibiel, organizată special aici înainte de pandemie, pentru turiștii deveniți pentru o zi mirii, nașii sau nuntașii petrecerii cu toate ritualurile, după obiceiul locului.
Ultima ușă de pe care am ieșit în Sibiel a fost cea a căbănuței-magazin de suveniruri din care musafirii pot pleca acasă cu icoane pe sticlă sau lemn, țesături din lînă, traiste și ștergare, toate lucrate manual de localnici. Un meșteșug pe care nu prea îl mai întîlnești decît foarte rar prin satele românești și ăsta e, revenind la contextul cucernic anterior, un mare păcat.
(articol publicat în Cațavencii nr. 44/481 din 4 noiembrie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment