E o după-amiază de august, miezul fierbinte al verii. Plecat de năuc, cu rucsacul în spinare, din centrul comunei Gîrda de Sus, de unde te-a lăsat autobuzul de Cîmpeni care transportă călători pe toată valea Arieșului Mare, urci cu serpentinele drumului, printre căpițe de fîn și garduri strîmbe din lemn, spre Peștera Ghețarului de la Scărișoara. Nu te grăbești, pășești agale, cu pauze lungi de pozat și admirat peisajul; singurul lucru pe care ți l-ai mai propus pentru azi e să pui rucsacul jos și să instalezi cortul, undeva, pe lîngă intrarea în peșteră.
N-ai fost singurul care și-a făcut planul ăsta. Din fericire, sus, pe largul platou înverzit mărginit de creste împădurite și fînețe populate cu case izolate pe lîngă care vacile pasc liniștite în iarba înaltă, este loc suficient pentru toată lumea amatoare de campat: și pentru tine, și pentru cei coborîți din mașini, în parcarea de la capătul asfaltului, care cară deja de la portbagaje pungi, pachete și sacoșe.
Tocmai ai ajuns, la asfințit, în Ghețari, sătucul de 118 locuitori (numărați unul cîte unul la ultimul recensămînt) care se ocupă cu creșterea animalelor, exploatarea lemnului sau culesul ciupercilor și fructelor de pădure. Un cătun izolat la o altitudine de 1.100 de metri, care, pînă mult încoace, spre sfîrșitul secolului XX, rămăsese neelectrificat, luminat, noaptea, cu felinarul sau lanterna și conectat la civilizație doar de aparatul de radio pe baterii. Atmosfera arhaică (oarecum romantică, dacă nu ești nevoit s-o trăiești zilnic) s-a mai pierdut de cînd în peisaj au apărut stîlpii de curent electric și turiștii care se îngrămădesc, pe perioada concediilor, să viziteze cel mai mare ghețar subteran românesc, precum și nenumăratele chei, grote, cavități și peșteri găurite de apă prin calcarele Carpaților Occidentali. Înainte de pandemie, se stabileau aici pentru cîteva zile și mulți montaniarzi nemți sau cehi veniți cu rulota și cortul prin Apuseni, fascinați, probabil, de spectacolul naturii din Țara Moților și de aerul curat de început de lume.
Odată instalată căsuța de pînză pe pășunea din spatele magaziei de lemne a casei ghidului de la peșteră, o mobilezi rapid cu izoprenul și sacul de dormit din rucsac și pleci la cules de lemne uscate prin pădurea aflată la cîteva zeci de pași de cort. Astea sînt primele reguli ale supraviețuirii în natură: fă-ți adăpost și foc. Nu neapărat pentru gătitul hranei, sterilizarea apei de băut prin fierbere, încălzit, uscarea hainelor, îndepărtarea animalelor sau semnalarea prezenței în caz de rătăcire, cum precizează aceleași reguli, cît pentru un pic de lumină și crearea unei ambianțe plăcute cinei comune cu vecinii de cort, la foculețul de tabără înviat în vatra cu pietre amenajată de proprietar. O cină care poate fi îmbunătățită după sesiunea de shopping la rulota cu plăcinte sau clătite cu afine (și alte produse naturale, producție proprie: brînză, dulcețuri, siropuri din diferite plante), de lîngă cișmeaua și magazinul/cîrciuma satului.
Peștera o s-o vezi dimineață. E foarte aproape: la doar zece minute de mers pe cărarea care urcă lin vreo cîteva sute de metri prin pădure pînă la baraca unde ghidul peșterei vinde, pe lîngă tichetele de acces prin turnichet, și diverse suveniruri, de la magneți de frigider și hărți ale zonei la ciubere și butoiașe din lemn. Aproximativ aceeași marfă văzută pe aproape întreg traseul către peșteră, la tarabele de la care mai poți cumpăra, pe lîngă vederi, clopuri de moț, cuburi Rubik sau alte obiecte inutile, și o jumate de pălincă. Asta o să-ți fie de mare folos, jos, pe fundul avenului, la intrarea în peștera cu ghețar: cele 50 de grade alcoolice adăugate cele doar două-trei Celsius ale aerului din grotă vor mai încălzi un pic atmosfera din interior.
(articol publicat în Cațavencii nr. 38/475 din 23 septembrie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment