Eram în drum spre Portugalia și, grație unei întîrzieri consistente a trenului în care mă urcasem la Lyon (Merçi, SNCF!), ajungeam pe la 10 seara în gara Saint-Jean și pierdeam legătura spre Irun, beneficiind de o escală neplanificată în Bordeaux.
Dimineață, bistro-ul gării. După croissant-ul și cafeaua unui petit-déjeuner frugal, cu un ochi la ceas și cu celălalt pe fereastră, la ploaia măruntă de afară, o constatare: mai sînt vreo trei ore pînă la trenul spre Porto. Și o întrebare: ce faci cu timpul ăsta într-un oraș necunoscut, pe o asemenea vreme? Nu știu, dacă preferați să rămîneți în sala de așteptare e OK, dar eu, unul, îmi trag gluga peste cap și, cu harta obținută de la punctul de informații turistice sub pelerină, plec spre centru.
Sînteți cu mine? Perfect! Mai întîi facem un scurt ocol, începînd turul cu o promenadă pe Les Quaies, faleza placată cu lemn a fluviului Garonne aflat în apropiere, pentru o panoramă cu vase și poduri. După ce ne săturăm de atîta apă (mai ales de cea care curge de sus), părăsim fluviul și ne îndreptăm spre turla ascuțită ce se vede deasupra acoperișurilor. Ce-ar fi dacă am urca cele 243 de trepte ale lui Tour Saint-Michel, turnul din fața bisericii gotice cu același nume construită prin secolul XV? Ar fi mișto, vă spun eu: să vezi Bordeaux de la înălțime face toți cei trei euro pe care îi dai la intrare. Păcat că e puțin închis.
Continuînd plimbarea pe Cours Victor Hugo, trecem pe lîngă La Grosse Cloche (sec. XV), una dintre porțile orașului medieval rămase încă în picioare, cu clopotul imens și ceasul pătrățos atîrnate de gîtul turlei și cotim dreapta pe Rue Duffour-Dubergier care ne duce direct în centru: de fapt, un hipercentru format din vreo trei piețe (Place Pey Berland, Place Jean Moulin, Place Rohan) care înconjoară impresionanta catedrală Saint-André și anexa sa, turnul Pey Berland (numele gascon al lui Pierre Berland, arhiepiscop de Bordeaux în perioada dominației engleze, fondator în anul 1441 al universității catolice bordeleze), construite pe parcursul primelor secole ale mileniului doi, și în care se varsă străzi venite din toate direcțiile.
Mai sînteți cu mine? Am putea merge spre piața Gambetta și cartierul rezidențial Mériadec, supranumit Micul Paris datorită arhitecturii urbane de secol XVIII (străduțe înguste, clădiri sobre din piatră înveselite de geamuri mari, balcoane și terase deschise) sau spre Memorialul Girondinilor (deputații burghezi din timpul Revoluției Franceze ghilotinați de Robespierre) din piața Quinconces, dar asta ar însemna să pierdem trenul și să mai rămînem o zi în Bordeaux. Nu c-ar fi prea rău: uite, pe Rue Sainte-Catherine, artera pietonală centrală plină cu boutique-uri, restaurante și cafenele, știu lume care ar pierde garantat vreo două-trei trenuri la rînd. Mai ales că ploaia s-a oprit și un soare zglobiu face cu ochiul trecătorilor.
Dar, cum spune și zicala aia înțeleaptă, călătorului îi șade bine cu drumul. Facem, deci, cale întoarsă pe Cours Pasteur pînă în Place de la Victoire, oprind doar pentru cîteva poze la Porte d’Aquitaine, un arc din piatră construit pe la 1750, pe al cărui fronton sînt sculptate flori, fructe, zeități marine. În piață, chiar lîngă arc, mai locuiesc o columnă din marmură roșie răsucită și două broaște țestoase din bronz ornate cu struguri și măști ale lui Dionysos.
Așa, că uitam: înainte de a ne întoarce pe Cours de la Marne înapoi la gară, trebuie să intrăm neapărat într-un magazin-reprezentanță pentru cîteva sticle cu vin de Bordeaux. N-avem bani de un Château Lafite-Rothschild (nu e noul model de clasă compactă, deși o sticlă dintr-un an excelent costă tot cam atît), dar chiar și un vin de serie, de cinci euro, își face treaba (Scrie Bordeaux pe etichetă? Scrie! E adus de la mama lui? E!): pînă la urmă, calul de dar nu se caută la dinții de pe bon.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 14/1004 din 6 aprilie 2011)
Be the first to comment