Aveam de multă vreme în plan o vizită la Cernăuți. Și pentru că e un oraș în care se ajunge relativ ușor: există zilnic tren direct de la București la Vadul-Siret, prima stație dincolo de granița cu vecinii (și foștii noștri compatrioți) de la nord, iar de acolo mai sînt doar vreo 30 de kilometri pînă la Cernăuți.
Așa că, acum două săptămîni, într-o joi dimineață, mi-am aruncat trei tricouri în rucsac și-am pornit la drum. Pe la 3 și ceva după-amiază, eram la Vicșani, în vama românească, și așteptam de mai bine de trei sferturi de oră un control vamal care a durat, în total, fix cinci minute. O tanti îmbrăcată în uniformă a scanat trenul compartiment cu compartiment: – Pașaportul, vă rog. Unde mergeți și în ce scop? – La Cernăuți. Turist. Mi-a aruncat o privire superamuzată, de parcă aș fi făcut o glumă bună, a controlat sumar rucsacul și a trecut la următorul călător, unul dintre ceilalți șase oameni aflați la bord, în toate cele patru vagoane: o femeie tînără cu copil de cinci ani și accent moldovenesc, trei studenți ucraineni (un el și două ele) și un român din primul sat de după graniță, un tip la vreo 35 de ani cu care m-am conversat la omorîrea timpului. De vreun an și-a luat cetățenia română înapoi, muncește la Paris, în construcții, și vine trimestrial acasă, la soție și copil, via București, pentru că biletele de avion sînt mai ieftine comparativ cu cele de Kiev și distanța cu trenul pînă acasă e cam aceeași, 500 de kilometri. E bucuros că a scăpat de viața tristă a consătenilor săi, care trebuie să se descurce cu salarii de maximum 150-200 de euro. Mda, sună cunoscut.
Cît mi-a povestit el chestiile astea, trenul a traversat niște cîmpuri semănate cu bălării, delimitate de un gard metalic înalt lîngă rambleu (ridicat împotriva contrabandiștilor de țigări, mi-a explicat companionul), și a oprit la capăt de linie, stația Vadul-Siret. În vagon a urcat o vameșă tînără, blondă și foarte însărcinată, care a zis ceva în rusește. Citind pe fața mea că n-am compilat absolut nimic, mi-a făcut semn că n-am voie să fotografiez, mi-a luat pașaportul și m-a trimis în interior, indicînd cu mîna o clădire nouă, pustie, un soi de mausoleu care ține loc și de gară. După ce mi-am recuperat pașaportul mai bogat cu o ștampilă, care certifica faptul că eram oficial în Ucraina, pentru că mai erau două ore pînă la trenul local de Cernăuți, am făcut o scurtă excursie pînă la cîrciuma rustică din lateralul gării. Soția domnului Geo, patronul, mi-a schimbat 20 de euro în grivne, la un curs bun (28,9; euro era 29,15, leul, 6,55 grivne), și, pentru că acum aveam și bani, m-am despărțit de 14 grivne, pentru o bere locală băută între roți de căruță și fețe de masă cu motive populare.
Pînă la Cernăuți m-a dus un tren obosit, cu vagoane de clasa a treia spre a cincea, un hambar pe șine cu bănci din lemn care mi-a amintit de cursa de navetiști de pe traseul neelectrificat Tecuci-Galați din anii ’90. Singura diferență fiind ecartamentul mai mare (după pasul Țarului Petru, spune legenda). A, și prețul ridicol de mic, 9 grivne, pentru o oră și ceva de călătorie.
Cînd trenul a intrat în gara din Cernăuți, deja se însera. Ocolind clădirea prin stînga, am urcat cu strada, am trecut de tancul sovietic parcat pe soclu, într-o intersecție, și am ajuns la hostel-ul la care aveam rezervare, un apartament de două camere de la etajul unei case vechi, cam dărîmate. Cina am cumpărat-o, peste stradă, dintr-o alimentară mică (minibaton de salam, pîine la tavă, 200 de grame de cașcaval – 56 de grivne) și din magazinul de băuturi alăturat (vin, alb, sec – 32 de grivne). Duș, masă, pat. Urma o zi plină, de turist în Cernăuți.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 41/272 din 12 octombrie 2016 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback