„Fiecare român ar trebui să ajungă aici măcar o dată în viață“, își începe prezentarea muzeografa Complexului Eminescu de la Ipotești. Mission accomplished: te afli deja la locul acestui pelerinaj cultural situat la intrarea în satul care se desfășoară privirilor tale, imediat ce șoseaua coboară lin de pe o colină, la vreo zece kilometri de Botoșani, după ce-ai făcut stînga din drumul spre Dorohoi.
Mihail Eminovici (1850-1889), al șaptelea copil din cei 11 urmași ai familiei de mici boieri Raluca și Gheorghe Eminovici, s-a născut pe 20 decembrie 1849, dar a fost consemnat în registrul de botezuri al bisericii Uspenia din Botoșani abia în geroasa zi de 15 ianuarie 1850. Studiile începute și întrerupte la Cernăuți le va relua (după turneele prin Transilvania și Regat cu diversele trupe de teatru în care-a interpretat rolul de copist și sufleor) la Viena și Berlin, din poziția de student auditor la Filozofie, fără bacalaureat. Frecventează cu intermitență cursurile, dar nu prea se prezintă la examene. Mai importante erau preocupările sale literare: mai întîi cele de bibliotecar, arhivar și căutător de manuscrise și vechi cărți românești, mai apoi cele de poet și publicist, membru al Junimii. Întors în țară, Eminescu ocupă pe rînd posturile de revizor școlar în Iași și Vaslui și de corector și redactor la Curierul de Iași, pînă la mutarea la București, în redacția ziarului Timpul. Marcat de situația materială precară, de nenorocirile familiale (moartea unor frați și a mamei), de relația complicată cu Veronica Micle, descumpănit, fără să-și găsească locul, un Eminescu tot mai singur și mai bolnav se descarcă în scris, cuprins de nostalgia copilăriei și de stările sale din ce în ce mai melancolice. Toate încercările la care l-a supus soarta nu puteau rămîne fără urmări: pe 15 iunie 1889, după internări periodice în diverse sanatorii din țară sau străinătate cu diagnosticul psihoză maniaco-depresivă, boala, avansată cu timpul la alienație mintală în formă de demență, îi provoacă moartea prematură, la doar 39 de ani.
Această scurtă biografie se derulează fragmentat în minte în timp ce parcurgi meditativ aleile Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu, denumirea oficială a complexului muzeal întins pe trei hectare, care, pe lîngă casa părintească, mai cuprinde bisericuța familiei cu cristelnița în care-a fost botezat și masca sa mortuară (practic, alfa și omega vieții sale), căsuța-expoziție etnografică ale cărei două încăperi au fost amenajate comparativ, una boierească, alta țărănească, în stilul perioadei de început de secol XIX, amfiteatrul în aer liber în care se recitau poemele festivalului organizat în fiecare vară înainte de pandemie, biblioteca națională de poezie, muzeul tematic stilizat axat pe viața și opera eminesciană. Pînă la criza turismului declanșată de COVID-19, ajungeau aici 15-16.000 de vizitatori anual; în 2020, numărul lor a scăzut la mai puțin de 4.000.
Casa copilăriei sale e o clonă modernă reconstruită de două ori, în 1934-1936 și în 1976-1979, după planurile de compartimentare și pe amplasamentul celei vechi, dărîmată din cauza avansatei stări de degradare, în 1924: un hol central din care se intră în cele trei încăperi principale – salonul familiei, biroul tatălui, camera fetelor. Băietul care cutreiera pădurile din jur nu prea avea voie înăuntru decît la sărbători, Mihail și frații săi locuind într-un alt corp de clădire care astăzi nu mai există. Decorul, în mare parte, este original: mobilier de epocă donat de moștenitori sau achiziționat, țesături scoase din lada florentină de zestre cu care-a venit în căsătorie domnișoara Raluca, fata stolnicului Vasile Jurașcu din Joldești, devenită doamna Eminovici de Ipotești, pianina la care cînta sora poetului, Aglaia, icoanele și candela familiei, cele patru portrete fotografice făcute, în ordine cronologică, la Praga (cînd avea 19 ani), București (28 de ani), Iași (34 de ani) și Botoșani (37 de ani), din care ne privește figura îngîndurată a poetului.
Întors în el însuși, visător rătăcit în alte timpuri, prințul trist și tulburat al versului, încoronat după moarte rege al poeziei românești, a lăsat în urmă o operă literară care a influențat toate generațiile de după el. Și nu numai pentru că le-a căzut la Bac.
(articol publicat în Cațavencii nr. 13/502 din 31 martie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment