Cu vreo trei săptămîni înainte de „Deșteaptă-te, române!“, cîntat oficial, în toată țara, fredonam „Marseilleza“, chiar în orașul din numele imnului național francez, cel al tricolorului cu alb în loc de galben. Nimic premeditat: o altă călătorie de city broke într-o destinație europeană.
Avionul low-cost-ului irlandez decolat de pe Otopeni debarcă pasagerii la capătul dinspre uscat al pistei-ponton care se termină în mare, undeva la vreo 25 de kilometri nord-vest de Marsilia, la marginea orășelului mediteraneean Vitrolles. Transferul rutier către metropolă așteaptă clienți la peroanele din fața terminalului: autobuzul 91, un autocar care, pentru 10 euro, te duce, în vreo jumătate de oră de trafic normal, pînă la autogara lipită de gara principală Marseille Saint-Charles. Tot acolo ajungi, ceva mai ieftin (6,20 euro), și cu trenul, dacă n-ai bagaj mai mare de-un rucsac și nu te deranjează să mergi pe jos vreo doi kilometri pînă la gara aeroportului cu oraș. (Am ales varianta asta, mai mult din curiozitatea de a explora zona, decît tentat de diferența de preț rămasă în buzunar, un mărunțiș cu care nu bei nici măcar o bere în cîrciumile centrale din Marsilia.) Trenul e rapid, are vagoane curate și merge lin, fără zguduiturile și zdrăngăniturile cu care te-a obișnuit CFR-ul că s-ar circula pe șine. În vreo 20 de minute, după opriri scurte în trei stații, ești în Marseille Saint-Charles, o clădire imensă, veche de vreo două secole, deosebită din punct de vedere arhitectonic. Treptele flancate de statui ale piațetei din fața gării te duc chiar cu gîndul la iconica scenă din Crucișătorul Potemkin.
Dar filmul turistic în care ești erou principal abia a început. De aici pînă la Vieux-Port, centrul de lîngă apă al orașului, mai ai doar două stații de metrou sau vreo 10-15 minute de pietoneală, coborînd cîteva sute de metri La Canabière, bulevardul perpendicular pe Mediterana, odată cu traficul care se varsă pe chei. Portul Vechi, în formă de potcoavă, cu laturile cam de-un kilometru lungime delimitate de forturile Saint-Jean și Saint-Nicholas și de napoleonianul edificiu Palais du Pharo, s-a scuturat de maghernițele, instalațiile ruginite și magaziile de mărfuri ale trecutului, întinerind în atmosfera plăcută a teraselor, restaurantelor, cafenelelor, braseriilor aliniate pe faleză, paralel cu ambarcațiunile legănate de valuri, iahturile și vaporașele croazierelor spre insulițele din larg (da, da, și spre Château d’If).
În sîmbăta aia înnorată de noiembrie, lumea stătea la coadă pe trotuarul de vizavi de Primărie, ca să urce în vagonetele pe roți ale trenulețului turistic spre Notre-Dame de la Garde, catedrala care supraveghează orașul de pe o colină. Sau în autobuzul hop-on / hop-off Colorbüs, cu stație ceva mai încolo. Tractorașul alb-albastru și autocarul roșu cu etaj decapotat au același traseu: în jurul golfulețului în formă de U, apoi pe lîngă Plage des Catalans, pe Corniche Kennedy, patru kilometri de șosea paralelă cu țărmul, deasupra Mediteranei, și, turînd motorul, la deal, spre Notre-Dame de la Garde, punct terminus. Oprirea mai lungă a turului în care călătorii fac schimb de locuri cu cei care au fost deja la catedrală, urcînd niște sute de trepte, nu atît ca să se apropie un pic de Dumnezeu, cît ca să fie recompensați cu o priveliște divină, de 360 de grade peste Marsilia.
Fostul renume de oraș murdar și periculos nu mai e de actualitate, de cel puțin zece ani. Mai exact, din 2013, cînd, desemnată Capitală Culturală Europeană, Marsilia s-a simțit obligată să se curețe de gunoaie și de fauna portului, dubioșii indivizi africani sau din fostele colonii franceze care-și cam făceau mendrele pe-aici. Liniștea mai poate fi tulburată, azi, doar de ultrașii echipei locale de fotbal Olympique Marseille, dar numai în zi de meci și mai mult în preajma Stade Vélodrome. Suporter sau nu al lui O.M., stadionul e unul din locurile de vizitat, odată ajuns în oraș. Ca și muzeele în care o să intrăm în episodul viitor.
(articol publicat în Cațavencii nr. 48/690 din 4 decembrie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment