În barul din episodul de astăzi am făcut pit stop împreună cu alți trei prieteni, acum doi ani, după prima etapă a raliului Londra-București, început în formula de patru plus un Land Rover, și finalizat în etapa a treia, ca echipaj de pasageri într-un autocar Eurolines, din cauza unor probleme tehnice grave pe Autobahn, care au forțat un abandon.
Dar să ne întoarcem la, pardon de expresie, barurile noastre: ajungeam, pe la asfințit, în Maastricht și, după găsirea unui loc de parcare pe o străduță aglomerată din apropierea centrului, se vota în unanimitate o degustare de beri belgiene nefiltrate pe terasa pub-ului Café Falstaff din piațeta Sint Amorsplein, o intersecție de pietonale foarte circulate patronată de statuia Sfîntului Amor (ocrotitorul homeleșilor, nu al îndrăgostiților, cum s-ar gîndi cei contaminați cu inimioarele perioadei). Începea, astfel, o seară lungă; mai întîi, pentru chelnerul arondat zonei în care ne așezasem, condamnat la o serie de curse destul de dese spre masa noastră, pentru alimentarea periodică cu exemplare din aproximativ toate mărcile reprezentative ale cîrciumei. Orval Trappist (7,2%, 4 euro), Witkap-Pater Tripel (7,5%, 4 euro), Duvel (8,5%, 4 euro), Hoegaarden Verboden Vrucht (8,5%, 4 euro), Gouden Carolus Classic (8,5%, 3,80 euro), Grimbergen Tripel (9%, 4 euro), Rochefort 8 (9,2%, 4,80 euro), Kasteel Rouge (8%, 4 euro), La Trappe Wit (3,60 euro), ca să citez din nota de plată cîteva dintre etichetele care au defilat pe masă; toate îmbuteliate la 330 ml, fiecare cu designul propriu de sticlă și paharul său branduit. Plus, între beri, cu niște porții de friet met mayonaise, ca să n-avem senzația că, la o cină atît de bogată, nu s-a și mîncat ceva.
Așa cum, desigur, ați realizat, amestecarea atîtor feluri de trappiste n-a fost o idee prea bună: combinate cu oboseala și cu lager-urile consumate pe drum toată ziua, au rezultat o stare avansată de, hmm, efervescență, de parcă băuserăm numai absinth, ca localnicul Van Gogh. Nu, nu și-a tăiat nimeni nici o ureche, dar nu vreau să-mi mai amintesc aventurile de după plecarea din Café Falstaff. (Se pare că Sint Amor e și ocrotitorul bețivilor, pentru că, din fericire, seara nu s-a încheiat la spital. Sau în vreo secție de poliție.) E suficient să spun că Duvel înseamnă, în românește, diavol. Și că a doua zi dimineață, la plecarea spre Germania, aveam cu toții, în loc de capete, niște bostani de Halloween.
(articol publicat în Cațavencii nr. 9/138 din 5 martie 2014)
Be the first to comment