Îmi place să călătoresc cu autostopul. Nu mi se întîmplă prea des, pentru că, de cele mai multe ori, trebuie să ajung într-un anume loc la o anumită oră și asta nu se potrivește cu free style-ul acestui gen de călătorie, în care știi cînd pleci, însă nu știi cînd ajungi. Dar, de fiecare dată cînd nu mă presează timpul, sînt mai mult decît dispus să folosesc alternativa asta de transport în comun, pentru că doar așa ai ocazia să cunoști oameni noi și povești locale inedite, pe care altfel n-ai avea cum să le afli.
La un moment dat, acum vreun an, în drum spre Brașov, m-am urcat din Onești în mașina unui tip care mi-a zis că poate să mă ducă doar pînă la Tîrgu Secuiesc, pentru că el mergea la Sfîntu Gheorghe. Era o zi superbă de primăvară și nu mă grăbeam nicăieri, coordonatele spațio-temporale ale drumeției fiind relativ flexibile: trebuia să fiu în Brașov în seara aia, la o oră neprecizată. Așa că am rămas în mașină pînă la ultima stație și, uite-așa, fără să-mi fi propus inițial, am ajuns în Sfîntu Gheorghe.
Bunul șofer samaritean m-a lăsat la intrarea în oraș, imediat după zona industrială, în fața blocurilor de zece etaje care flanchează piațeta păzită de ostașul român necunoscut cocoțat pe un soclu cam coșcovit. Traversînd podul peste Olt (oricît de ciudat ar suna, locuitorii capitalei Ținutului Secuiesc, cam trei sferturi etnici maghiari, sînt în primul rînd olteni), am luat-o ușurel pe jos spre centru, căutînd prin resturile memoriei școlare ora de Geografie la care s-a predat subiectul Sfîntu Gheorghe. Fără prea mare succes, bineînțeles. Știam despre orășelul ăsta transilvănean doar că e reședința județului Covasna, că are o echipă de hochei foarte înfiptă în patine și că s-ar fi înfrățit cu tizul din Deltă, parcă.
N-a durat prea mult pînă să ajung în centrul mic, în care patronul orașului ucide un balaur în scuarul din fața magazinului universal, scuze, mall-ului Șugaș – cel puțin asta-i interpretarea oficială dată structurii metalice stilizate în care un individ călărește un fel de dinozaur. Cinci minute mai tîrziu, după ce-am trecut pe lîngă casa care adăpostește expoziția cinegetică a Ținutului Secuiesc (închisă la ora aia), mă plimbam prin parcul liniștit și curat Erzsébet/Elisabeta, între obelisc, podețul cu balustradă din fier forjat peste un iaz cu pești, pavilionul fanfarei și husarul pe cal care supraveghează zona de joacă a copiilor. Din parc, dacă urci niște scări, o să ajungi într-o piață, la o altă statuie ecvestră: Mihai Viteazul, înconjurat de niște secui pedeștri.
Cît m-am învîrtit prin centru, pînă să urc în microbuzul de Brașov, am mai dat peste biserica catolică Sf. Josef, clădirea teatrului local, niște terase cu flori, zeci de bicicliști, elevi, pensionari. Cu atîta lume vorbind în jurul meu o limbă încurcată din care nu înțelegeam absolut nici un cuvînt, mă simțeam de parcă ieșisem din țară fără să știu.
P.S. Că tot urmează marea sărbătoare a Sfîntului Gheorghe, le urez locuitorilor „La mulți ani!” și să le trăiască orașul.
P.P.S. Aveam să aflu ulterior că principalul obiectiv turistic ar fi o pălincărie celebră situată undeva la periferie (cel care mi-a vîndut pontul nu știa exact unde – probabil, ca toți cei care au vizitat-o pînă au uitat adresa).
(articol publicat în Cațavencii nr. 15/298 din 19 aprilie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment