City Broke: Pompei

De la Ercolano la Pompei, trenul Circumvesuviana de Sorrento în care te-ai urcat lăsînd doi euro la casa de bilete face puțin peste o jumătate de oră. După oprirea vagonului în stație, n-ai de mers mai mult de trei minute pe lîngă tarabele vînzătorilor de suveniruri scumpe pînă la Porta Marina, intrarea în Scavi di Pompei, orașul antic descoperit după zeci de ani de săpături prin lava întărită în care, ca să fii cetățean de-o zi, trebuie să te desparți de alți 15 euro (bagajul ți-e cazat gratis pînă cu un sfert de oră înaintea închiderii – 5 p.m., program noiembrie-martie).

Pompei e de vreo șapte-opt ori mai mare decît Herculaneum și, ca să-l vizitezi oarecum organizat, trebuie să iei de la intrare măcar harta sitului, dacă la coada pentru audio-ghiduri n-ai chef (să dai bani: 8 euro) să te așezi. Itinerariile recomandate de harta asta durează între două și șapte ore, în funcție de cît de pregătit ești. Fizic, dar și intelectual (cît ajungi să vezi și cît îți ia ca să înțelegi ceea ce vezi). Mie mi-a luat cam cinci ore să străbat în lung și-n lat drumurile pavate cu bolovani dintre ruine, de la Forum la Amfiteatru și de la muzeu la Villa dei Misteri, ca să văd cam tot ce mă interesa și să-mi fac cît de cît o idee despre cine au fost pompeienii și cum au trăit pînă la moartea lor atît de violentă. Dacă ar fi să le grupez descrescător pe categorii de interes, ordinea ar fi:

• Victimele. Erupția Vezuviului din 24 octombrie 79, începută cu o ploaie de piatră ponce pe o rază de 30 de kilometri de la crater și finalizată cîteva ore mai tîrziu cu fluxul piroclastic care a adus sfîrșitul lumii pentru așezările din zonă (Pompei, Herculaneum, Oplontis, Stabia), a fost apocalipsa în care, doar la Pompei, au pierit cel puțin 1.150 din cei 12.000 locuitori cît se estimează că ar fi avut orașul atunci. Din cele peste o mie de victime dezgropate, vreo 80 au devenit, din 1863, la ideea arheologului Giuseppe Fiorelli, statui: spațiul în care corpul (ulterior descompus) și-a păstrat forma în cenușa vulcanică închegată ca o matriță, umplut cu soluția de ghips folosit în criminalistică, care, după întărire, a înglobat și oasele individului, s-a materializat într-o mumie cu aspect de sculptură. Cei mai cunoscuți sînt cei 13 Fugari din Grădină expuși într-o vitrină formată din două ziduri și doi pereți de sticlă în Orto dei Fuggiaschi, aproape de Porta Nocera și de Amfiteatru. Descoperiți în 1961, cinci metri sub paviment, cei nouă adulți, copiii, unul de un an și ceva, doi de 4-5 ani, și un adolescent au fost surprinși de șocul termic și înghețați în timp în ultima poziție a vieții. Alte victime cărora li s-au creat povești sînt un bărbat și două femei, primele mulaje de ghips realizate de Fiorelli, grupul celor patru, doi adulți, doi copii, expuși în muzeu (s-a presupus că sînt o familie, dar recente analize ale ADN-ului au dovedit că nu există nici o relație de rudenie între ei) și gravida din sicriul de sticlă de la termele stabiane. De ce n-au plecat de aici la primele manifestări ale erupției, ca toți supraviețuitorii catastrofei, e încă un mister.
• Amfiteatrul. Ca vechi fan Pink Floyd (și Roger Waters, în ceea ce mă privește) e obligatoriu să ajungi la Amfiteatru, locul unde, după 1.900 de ani de la înfruntările gladiatorilor, psihedelicii britanici s-au luptat cu sunetele, înregistrînd în octombrie ’71 (1971) celebrul lor album/film/concert fără public Live at Pompeii. Gilmour & Co au revenit 45 de ani mai tîrziu ca să repete isprava povestită prin fotografii, înregistrări audio și video în galeriile amenajate în dreapta și stînga intrării principale în arenă.
• Arta antică. Din fragmente de colonade, porticuri, stucaturi și din resturi de fresce, basoreliefuri, mozaicuri și statui, imaginația reconstituie arhitectural și artistic un Pompei mereu viu, port la Tireniană și stațiune a romanilor bogați veniți din capitală.
• Lupanarul. Ăsta e locul cel mai aglomerat din tot situl: curiozitatea umple continuu ulița de la intrarea în bordelul antic, micuța clădire cu cinci încăperi de o parte și de alta a holului și vespasiană la ieșirea spre străduța laterală. Paturile din piatră foarte mici în lungime, fix cît lățimea cămăruțelor pavoazate cu o frescă porno deasupra ușii, sînt dovada clară că n-au fost folosite niciodată pentru dormit.

(articol publicat în Cațavencii nr. 49/435 din 11 decembrie 2019 și pe catavencii.ro)