Săptămîna trecută am rămas la Nămăești, în județul Argeș, la Herghelia 7Cai. Cu povestea excursiei în Muscel, ieșirea de week-end cu colegii, de ziua noastră, internațională, a ghidului de turism, încheiată, duminică după-amiază, înainte de întoarcerea la București, cu o aventură hipo.
Din tot autocarul, doar vreo 12 (curajoși, inconștienți, ce termen să folosesc?) amatori ne-am încumetat să ne strîngem pe lîngă Dan, șeful cowboy-ilor, cu gînd să călărim (unii au renunțat cîteva minute mai tîrziu, cînd au realizat că, da, chiar trebuie să urce în șa). Instructor experimentat și mare iubitor de animale, John Wayne de Nămăești are firmă de turism ecvestru și tabără de echitație pentru copii, cu cai dresați să meargă, blînd și potolit, cu începători. După echiparea cu cască de protecție, a urmat deci cursul scurt de Călărie, atelierul cu instrucțiuni de funcționare a mijlocului de transport alocat fiecăruia.
Deși ai, probabil, permis de condus toată herghelia lui Dan (vreo 80 de cai, cam cîți tractează un Polo sau o Fabia), dacă ajungi pe-acolo și-ți propui ce ne-am propus și noi, o să vrei să fii atent la instructaj. Ca să afli unde sînt accelerația și frîna, butoanele pe care trebuie să apeși ca să te îndrepți acolo unde vrei tu, nu unde te duce proprietarul celor patru picioare care au crescut brusc sub tine. Așa cum știi și din western-uri, comanda „Dii!“ e asociată cu niște călcîie înfipte în pîntecele partenerului de drum, iar la „Hoo!“ trebuie să împingi în scări spre înainte, în timp ce tragi concomitent cu ambele mîini și de căpăstru. Care, în acest scenariu, ar fi volanul: tragi de hățuri în dreapta, ce să vezi, o ia la dreapta. Centura de siguranță e chinga șeii – de fapt, chingile, care se verifică obligatoriu înainte de urcarea pe cal. Altfel, există riscul basculării pe o parte, pentru că strîngerea se slăbește natural, pe măsură ce animalul termină de digerat ce-a rumegat și elimină gaze pe eșapament.
La finalul instrucțiunilor și al dialogului scurt, în care fiecare dintre noi s-a prezentat în cîteva cuvinte, Dan ne-a repartizat caii. Eu l-am nimerit pe Amnar, un animal ager și cam nonconformist. Deși i-am spus că n-am mai călărit din copilăria la bunici (și, între noi fie vorba, nu-mi amintesc să fi fost o prea mare încîntare pentru cowboy-ul din mine, mai bucuros cînd ai mei nu mă fugăreau pe-afară și mă lăsau să citesc despre Old Shatterhand și Winnetou), probabil, din tonul vocii și din atitudine, a presupus că sînt mai aventuros și că, într-o altă viață, am trăit în Vestul sălbatic, cînd, în realitate, experiența mea de călăreț, limitată la (nu vă gîndiți la prostii!) instalații de parc de distracții sau diverse balustrade, nu mă recomanda mai sus de nivelul de ponei, hai, măgar.
Și, uite-așa, complet informați, ne-am aburcat pe cai și-am pornit la drum, în șir indian, la pas. Intrarea în treptele de viteză superioare, trapul sau galopul, era permisă doar angajaților hergheliei, care treceau pe lîngă monom, supraveghindu-ne atent, nu atît pe noi, cît pe bidiviii noștri. Deși, cînd strigau „Bubulina, stai în rînd!“ sau „Taifun, nu depăși!“, vorbeau, evident, cu stăpînii lor, nu cu Bubulina sau cu Taifun. În ceea ce mă privește, am aplicat tot ce-mi mai aminteam din lecturile romanelor lui Karl May: ca animalul să se supună, trebuie să-l strunești, strîngîndu-l puternic între picioare (mușchii coapselor n-au prea fost de acord cu comanda asta a creierului, însă). Secretul e să creezi o simbioză, o comunicare tactilă cu patrupedul. Asta se face natural. Sau nu se face deloc. După primele 30 de secunde de deplasare, calul simte dacă individul care l-a încălecat e din neamul haiducului Șaptecai sau simplu pieton. Dacă se oprește să rumege plictisit frunze de prin tufișurile pe lîngă care trece, sorry, e semn că ești din a doua categorie. Balast: te percepe doar ca pe o greutate oarecare în spinare, un samar plin cu carne inertă.
Oarecum spre surprinderea mea, în tura de vreo oră și ceva de călărie, fără popas – bucla pe care am făcut-o ieșind din sat și urcînd/coborînd niște dealuri molcome –, mi-am ținut bine echilibrul și n-am căzut din șa. Vreo trei colegi de echitație n-au reușit performanța asta și au descălecat brusc, fără să vrea (unul chiar de două ori). Cascadorie pe care mă bucur că n-am făcut-o, despărțindu-mă de Amnar în mod corespunzător, cu toate oasele în aceleași poziții ca înainte de suitul pe el. Am mers un pic crăcănat niște zeci de minute și mi-am simțit noada pulsînd dureros vreo cîteva zile, dar, în rest, am doar amintiri plăcute de la Nămăești. Nu c-aș repeta experiența asta turistică prea curînd.
(articol publicat în Cațavencii nr. 11/754 din 18 martie 2026 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment