Așa s-a numit seminarul de pregătire și perfecționare profesională organizat săptămîna trecută de Ionuț Călin, ghidul național de turism din Crișan specializat pe Delta Dunării, cu sprijinul FNGTR, federația de profil, pentru colegii săi din toată țara. Au fost într-adevăr niște zile pline de aventură acvatică: legănați de ape, ghidați de acest Columb modern, ne-am simțit ca primii exploratori ai lumii ale căror corăbii descopereau teritorii virgine, încă nedesenate pe hartă.
Comparația nu e deloc exagerată: plecați dintre betoanele și asfalturile semaforizate ale orașului, urma să navigăm timp de trei zile printr-o junglă de plauri fără indicatoare și să ne hrănim doar cu pește, rătăcind printr-un labirint de canale mișcător care n-are repere. Cel puțin pentru noi, cei vreo 40 de ghizi și jurnaliști turiști începători de Deltă coborîți din autocar la Tulcea care au schimbat centurile de siguranță cu vestele de salvare și s-au îmbarcat cu arme (tunurile aparatelor foto) și bagaje (de la trollere de vacanță în Dubai la rucsacuri montane), pe șalupe deschise, spre Crișan.
Delta ne-a primit cu răceală: rafale de ploaie s-au pus pe plesnit obraji și piele neacoperită, apa stropind și de sus, și de jos. La escală, în Mila 23, acasă la Ivan, uzi ca după un duș în care am intrat îmbrăcați, ne-am îngrămădit cu toții în cîrciuma locală, la o tărie sau un ceai fierbinte de dezmorțit și încălzit oasele neobișnuite cu poziția stil înțepenit, fără mișcări neanunțate, din barcă și vîntul tăios amplificat de curentul deplasării.
Pe la asfințit, am ajuns în sfîrșit la destinație, în Crișan, cei opt kilometri de case înșirate pe mal, la 10-15 metri de Dunăre, localitatea cu o singură mașină (Logan-ul Primăriei), în care lumea se deplasează doar cu barca, pe bulevardul de apă paralel cu satul. Sau, pe distanțe mai scurte, cu bicicleta, pe strada-faleză flancată de parapetul de ciment care ține loc de dig, cînd nivelul apei crește, și asfaltată cu pavele-biscuiți cu topping de cremă vegetală proaspăt furnizată de vacile care pasc slobode iarba țepoasă dintre case. După cazarea la cîteva pensiuni din zonă, ne-am adunat pe seară în restaurantul celor Doi Căpitani, pentru o degustare de vinuri. Și de cîntece locale interpretate, cu voce caldă, de o tînără în port tradițional lipovenesc.
Ziua a doua a fost cea a cursei de caiace, pe canalele din curtea din spatele satului, cu niște ambarcațiuni în care dacă nu-ți țineai bine echilibrul, te aștepta o baie neplanificată (n-a fost cazul meu: i-am privit pe competitori din barca presei, care, după filmarea/fotografierea concursului „Cine e cel mai uscat cîștigă”, a plecat într-o croazieră de alimentare spre benzinăria plutitoare ancorată undeva pe lîngă centru). Și cea a unei sesiuni de birdwatching, ale cărei vedete au fost vulturul codalb, care ne urmărea plictisit de sus, de pe o cracă, colonia de pelicani pescari de scufundare bruscă, în cerc, egretele care săgetau aerul de deasupra bărcii și diverse alte păsări pe care le auzi din toate direcțiile, dar e nevoie de multă răbdare și atenție ca să le și vezi.
O altă zi, o altă față a Deltei. În Letea, satul cu ulițe de nisip și case de lemn albastre acoperite cu stuf de unde a pornit safari-ul cu căruțe prin Pădurea Letea, rezervația strict protejată în care n-ai voie să rupi nici măcar o rămurea. Poate nu-i pasă codrului de ea, dar îi pasă foarte tare legii ARBDD. Copaci prăbușiți în mlașini, roiuri de țînțari agresivi, cai sălbatici urmăriți de la liziera pădurii, prin binoclu sau prin obiectivul camerei foto, cam ăsta-i tabloul local. Spre seară, turul de Sulina, de la far la cimitir, s-a încheiat în fața clădirii comunității elene, cu niște dansuri grecești pe care și Zorba le-ar fi aplaudat.
Ziua plecării. Ne luăm rămas bun de la primitoarele gazde și șalupele părăsesc Crișanul spre rezervația de nuferi de lîngă Uzlina, urmînd să simțim iar pămînt sub tălpi la Murighiol. După traversarea lanurilor scufundate ale căror boboci albi și galbeni par să plutească la baza stufului verde crescut anevoie peste cel uscat, de anul trecut (localnicilor nu li se mai permite să-l incendieze controlat, ca altădată), intrăm, printre sălcii aplecate spre apă, pe un braț secundar, acolo unde natura își vede de-ale ei, tulburată doar de valurile produse de trecerea bărcilor și de zgomotul motoarelor. Singurele construcții ridicate pe petecele de pămînt de lîngă canal sînt căbănuțele rudimentare din scînduri ale pescarilor și observatoarele pentru birdwatching inundate de vegetație. Abia mai încolo, aproape de Murighiol, răsar pe maluri pensiunile cu ponton la poartă care-și așteaptă turiștii.
Despre ei și despre viitorul turismului în zonă s-a discutat, cîteva ore mai tîrziu, la Tulcea, la întîlnirea cu guvernatorul Deltei și alți reprezentanți ai administrației locale care a încheiat seminarul. Rezumînd, multiplele probleme dezbătute, majoritatea specifice activității ghizilor, s-au intersectat într-un punct comun: creșterea numărului de turiști, resursă importantă de subzistență a locuitorilor Deltei. Între a cîștiga mai mult dintr-un turism de masă și a pierde distrugînd un ecosistem atît de fragil, e, însă, o linie foarte subțire.
(articol publicat în Cațavencii nr. 20/355 din 23 mai 2018 și pe catavencii.ro)
2 Trackbacks / Pingbacks