În Oltenia De Sub Munte, foarte aproape de roata olarului din atelierele ceramicii de Horezu, poate fi vizitat un alt monument înscris (din 1993) pe lista UNESCO despre care turistul indiferent la obiectivele cult-turistice nu știe mai nimic: Mănăstirea Hurezi, cel mai mare ansamblu de artă brîncovenească din România.
Odată ajuns aici, din parcarea amenajată relativ departe de intrare, trebuie s-o iei per pedes apostolorum, ca vechii pelerini, pînă la prima poartă a domeniului înconjurat de ziduri de piatră, fosta fațadă batantă din lemn ghintuit care era strașnic ferecată cînd apăreau prin zonă musafiri cu gînduri nu prea cucernice. Prin cea de-a doua, cea de incintă, se pătrunde chiar în centrul complexului monahal (din care mai fac parte încă două biserici, a Bolniței și cea dedicată sătenilor, Sfîntul Arhanghel Mihail, și două schituri, Sfinții Apostoli și Sfîntul Ștefan), patrulaterul de case domnești cu două niveluri și arcade care împrejmuiește mănăstirea ridicată acum mai bine de trei secole de echipele vătafului de zidari Manea, pietrarului Vucașin Caragea și lemnarului Istrate, ale căror figuri au fost nemurite în pridvor. Legenda spune că meșterii lucrau mai mult noaptea, de frica turcilor, acompaniați sonor doar de țipetele huhurezilor din pădurea înconjurătoare. Azi este liniște și pace, nu se mai aud huhurezi; din cînd în cînd, moștenita tăcere de sfîrșit de veac XVII în care se reculeg puținii vizitatori prezenți e spartă de dangătul grav al celor patru clopote originale cu greutate între 300 de kilograme și o tonă, trase de frînghie din turnul clopotniței.
Piatra de temelie a Hurezilor, pusă de Constantin Brîncoveanu, în 1690, e și o bornă istorică în arhitectura și pictura autohtonă care marchează începutul stilului artistic botezat după numele său. Important centru de cultură încă din timpul voievodului, ansamblul monahal Hurezi a fost nu doar loc de rugăciune pentru suflet, ci și de învățătură pentru mintea, ochiul și mîna românului vremii: biblioteca fondată de mitropolitul Antim Ivireanu, cu sute de volume în românește, traduceri din greacă sau slavonă, îi educa spiritul, școala de zugravi a mănăstirii îl învăța proporțiile și culorile.
Înăuntrul bisericii principale, proiectată ca necropolă a familiei Brâncoveanu, privirea zăbovește îndelung pe picturile murale bizantine – îndeosebi pe galeria de portrete a Brîncovenilor, completată cu Basarabii, rudele de pe ramura tatălui domnitorului, și cu Cantacuzinii, de pe partea mamei –, pe sculptura în lemn cu motive florale a iconostasului, stranelor, scaunului domnesc, pe candelabrele donate de ctitor. Cripta de marmură din pronaos care trebuia să-i fie loc de odihnă veșnică a rămas goală: după decapitarea voievodului, a fiilor și a ginerelui, din porunca sultanului, la Constantinopol, în ziua de Sîntă Mărie mare a anului Domnului 1714, trupurile pescuite din Bosfor, despărțite definitiv de capetele înfipte în suliță spre a fi arborate pe străzile capitalei otomane, au fost repatriate și îngropate în mare taină la biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti.
(articol publicat de catavencii.ro, 28 octombrie 2021)
Be the first to comment