LENȚI CHIRIAC, jurnalist muzical: „Foarte multe trupe românești sună la fel sau sînt pe aceeași direcție și au aceleași formule”

În week-end-ul trecut, la Cîmpulung Muscel, s-au aniversat 40 de ani de Posada Rock. Festivalul muzical cel mai longeviv din țară, care a cuprins, încă de la prima ediție, un concurs pentru trupele underground românești (Marele Premiu din 2026 a plecat acasă cu puștii arădeni de 17-18 ani de la Athoris, iar headliner-i au fost suedezii de la Tiamat și portughezii de la Moonspell), l-a avut din nou în juriu pe jurnalistul Lenți Chiriac, proful de metale grele și foarte grele al tuturor generațiilor de rockeri crescute de la Revoluție și pînă azi.

Pentru puștii care habar n-au cine ești, cum te-ai descrie?

Ca un pasionat al rock-ului, ulterior al metalului, mi-am dorit de tînăr să fiu în domeniu, să realizez în primul rînd emisiuni radio. După aia a intervenit și ideea de a-mi face revistă, de a face emisiuni la TV. Și între timp toate s-au rezolvat.

Cum a apărut această pasiune care ulterior s-a transformat în job? Ascultai în casă, cum a fost?

Da, aveam muzică în casă. E adevărat că aveam multe de genul ABBA, Beatles, multe din astea italienești. Era OK, față de ce se dădea la radio, era Las Vegas. Apoi, cînd am ajuns prin clasa a opta și am fost un pic mai pasionat, că mai vedeam la prietenii mei casetofoane, magnetofoane, am avut mulți prieteni sau multe cunoștințe ai căror părinți ascultau muzică. Și acolo am auzit multe alte lucruri, gen Queen, Electric Light Orchestra, Deep Purple, Led Zeppelin – ascultau părinții prietenilor mei. Bine, unele mi-au plăcut, altele nu mi-au plăcut, dar per total a fost OK. Și am fost și eu pasionat să aflu despre trupe, să ascult nu o piesă, două – că mulți aveau gen Best of, albume nu se prea găseau.

Și a început așa o căutare și cînd am intrat la liceu, mulți dintre colegii mei, de care nu știam că ascultă muzică, au început să-mi explice: „Uite, noi ascultăm asta.” Am avut noroc că, de exemplu, în liceu (eu am fost elev la Liceul German), în pauze, se punea muzică: aveam niște difuzoare prin școală, megafoane, așa, mari, și aveam o cameră la parter în care unul din clasa a 11-a sau a 12-a punea muzică, o piesă, două acolo, cît ținea pauza, dar le punea de pe viniluri. Se ducea special, stătea acolo și m-am dus și eu la el, am bătut la ușă, mi-a arătat – aveau zeci de viniluri – și așa am intrat în legătură. Mi-au explicat și, rapid, într-un an, am intrat cumva în domeniu.

Să precizăm că lucrurile astea se întîmplau pe vremea cealaltă.

’79-’80. Cam asta era perioada.

Ca să înțeleagă cei care citesc că erau alte timpuri…

Era foarte greu. Dacă nu aveai noroc să ai niște prieteni sau niște cunoștințe, sau în anturajul tău să fie cineva, nu, efectiv, n-aveai de unde să faci rost. Adică în magazine nu se găsea, la radio nu prea aveai. Era o emisiune, îmi aduc aminte, era joi seara, cred că pe Radio 2 sau pe Programul 2, se chema Meloritm ’80. Anul următor se chema Meloritm ’81. Și acolo era mai mult cu trupe românești. Am descoperit și acolo niște trupe românești de care nu știam, gen Rodion G.A., să zic. Dar la final, în ultimele zece minute, mai dădeau ceva străin. Bine, din astea foarte ușoare, așa, nu știu, acolo i-am descoperit eu pe Styx și Boston și din astea așa… Nu dădeau supărări, știi? Dar în rest nu aveai unde. Adică numai prin prieteni sau prin cunoștințe. Sau dacă aveai noroc să ai, nu știu, rude pe-afară. Dar altfel era foarte greu să faci rost.

Și am mai avut noroc că tot prin ’80, cred, toamna lui ’80, am cunoscut cîțiva băieți mai mari decît mine care erau membri în Clubul de la Ora 7. Clubul de la Ora 7 era cel mai important club rock din România în acea vreme. Își avea sediul și își desfășura activitățile în Casa de Cultură Mihai Eminescu, iar președintele de onoare era Relu Gherghel, care în anii ăia era unul dintre cei mai importanți organizatori de evenimente. Mulți zic că ar fi fost cel mai bun. Și am fost cooptat și acolo toți erau pasionați de muzică: se făceau schimburi de discuri, de benzi de magnetofon, discutau. Dar ei erau high society față de mine, adică aveau deja mulți aproape zece ani, vorbeau de niște trupe de care nu auzisem în viața mea… Eram din alt film acolo. Am activat acolo pînă prin 1985, cînd ne-a interzis Nea Nicu, imediat după ce s-a întîmplat nebunia la Ploiești cu Cenaclul Flacăra. Cam atunci s-au interzis toate. Deci vreo cinci ani a fost OK.

Și așa, între timp, am făcut rost de muzică. Bine, baza era caseta, pentru că era mai ușor de gestionat cu caseta. Față de vinil, care era scump, trebuia să ai grijă, era mai complicat. Aveam un magnetofon, îmi aduc aminte, Tesla B3. Îl am și acum. Dar era bine și așa decît nimic. Așa am intrat în contact cu muzica și nu am fost axat pe un singur gen. Am descoperit și chestii noi – care erau noi la vremea aceea -, dar am descoperit și chestii vechi, datorită prietenilor și cunoștințelor mai vechi, care nu mai ascultau chestiile noi. Adică, cînd am început să ascult, îmi aduc aminte, era la mare preț New Wave of British Heavy Metal cu Motörhead, cu Def Leppard, cu Saxon, cu Iron Maiden și așa mai departe.

Bine, eu am ascultat și Judas Priest înainte de chestia asta și cînd le puneam prietenilor mei mai în vîrstă, rîdeau de mine că ascult traforaj viteză și că sînt niște grohăieli – ei ascultau Pink Floyd, King Crimson, și mie mi se păreau depășite, bătrînești. Între timp, și-au dat seama că ce ascultam eu nu erau chiar niște tîmpenii și eu mi-am dat seama că ce ascultau ei nu era chiar așa bătrînesc. Bine, cîteva trupe pe care ei le ascultau nu-mi plac nici acum, m-am chinuit, dar am descoperit multe trupe de care nu știam și poate că dacă țineam doar cu tema asta de heavy metal și așa mai departe, poate săream peste etapa aia. Am ascultat destul de variat, chiar și anii ’60. Bine, în afară de Beatles și Rolling Stones, ascultam Who, Kinks, Cream. Cînd mergeam la cineva, în funcție de vîrstă, ascultam un tip de muzică și atunci m-am obișnuit așa… N-am fost din ăsta extremist. Și acum unele îmi plac, unele nu îmi mai plac, adică mi se par depășite.

Avansînd un pic în timp, spre sfîrșitul anilor ’80, cariera ta profesională a început cînd te-ai angajat la radio.

Da, m-am angajat la radio în primăvara lui ’87. A fost un anunț că se angajează tineri cu aptitudini tehnice. De fapt, ce se întîmpla? Erau foarte mulți bătrîni care ieșeau la pensie și era o mare nevoie. Nu era ca acum. Pe atunci totul îl făceau oamenii. Acum e mult digitalizat și intră din servere, e mai simplu. Pe atunci aveau nevoie de operatori și erau două tipuri de operatori: operatorii de emisie și operatorii tehnici, cei care făceau emisiunile, practic. Și am ales varianta asta cu operatoria în studio, pentru că asta îți dădea posibilitatea nu numai să înregistrezi o emisiune, dar și să faci mixaje. Și în emisie mergea, numai că aici era mai creativă toată chestia. Și am lucrat, pînă în ’90, ca operator. Făceam emisiuni: venea redactorul, citea, eu îl înregistram, după aia fonotecam, după aia inseram tot felul de reportaje, făceam ilustrație muzicală sau lipeam cîte o piesă și trebuia să mă încadrez cum erau emisiunile – jumătate de oră, o oră, depinde cît era fiecare. Și am învățat pe partea asta tehnică destul de bine, vreo trei ani.

După care, în 1990, am trecut pe partea redacțională. Eu mi-am dorit să fac o emisiune radio, dar bine, mi se părea o utopie și nu mă gîndeam niciodată că o să o fac. Și vorbeam des cu Florin Silviu Ursulescu, FSU, care era vecinul meu. Și tot timpul ne întîlneam și îi spuneam: „Bă, Florine, ce bine ar fi să facem și noi emisiune…” Mi-a zis: „Stai liniștit că nu se poate.” Mai ales cu ce voiam noi, cu rock. Asta era science-fiction. Și cînd a venit ’89, i-am zis: „Bă, hai, mă, că poate putem să facem.” Și mi-a zis: „Bă, stai să vedem…” Era așa un stres, nu știau: „Bă, rămîn ăștia, nu rămîn?” Și în 1990, imediat după Revelion, mi-a zis: „Bă, cred că putem să facem.” El era colaborator la radio, nu era angajat. Eu eram angajat, dar nu eram la redacția muzicală. Și ca să faci o emisiune, trebuia să ai acordul celor de la redacția muzicală. Adică ei să propună, să facă niște hîrtii, nu mai știu cum era pe atunci, și se propunea și se făceau. Și era la radio în vremea aceea doamna Silvia Velicu, care era un om de bază în redacție și care era pasionată de rock. Și ea ne-a ajutat să facem emisiunea care e și acum, care se numește Studio Rock. Și i-am dat drumul în februarie ’90.

Bine, am avut și noroc pe undeva că, nu știu dacă mai ții minte, 90% din emisiuni erau cu Nea Nicu, cu Partidul, cu fabrici și uzine, cu tinerii care muncesc pe ogoare – care nu mai erau valabile. Trebuia să scoată tot din emisie și să le înlocuiască cu ceva. Și au zis „sărut mîna” că vine unul acum să facă o emisiune. Mai dădeai așa din inerție o lună, două, dar nu puteai în iunie ’90 sau în august ’90 să faci tot emisiunile alea. Și s-a schimbat cam tot. Și am dat drumul la emisiune. Inițial, primul an, emisiunea era pe bandă, cum se zicea, dar era chiar pe bandă, că nu prea aveau curajul să te lase în direct – le era frică să nu spui ceva necorespunzător. Era cu viză. Trebuia să dai textele în trei exemplare. Era o mare nebunie, dar oricum era OK: așa, cenzură, nu am avut problemă. Oricum, ce dădeam noi nu știa nimeni. Deci n-avea cine să spună ceva.

Și ulterior a venit a doua emisiune, a venit a treia, acum am patru emisiuni, de exemplu. Bine, patru emisiuni diverse, cu teme diferite și cu muzici diferite, nu prea se leagă între ele. Și a început nebunia, că eu atunci am colaborat o perioadă și cu două posturi de radio private. Prima oară cu Nova 22, care, din cîte se spune, ar fi fost primul post de radio privat din România, care a avut prima emisie în decembrie ’89. După aceea, la un moment dat, aveam acolo patru emisiuni: aveam Topul de Fier, aveam o emisiune care se numea Metale grele și foarte grele, aveam un top de hard & heavy și o emisiune de hard & heavy. Și pentru că erau foarte ascultate, am primit o ofertă de la Fun Radio să fac o emisiune. Și nu m-am dus. Sau m-am dus, în paralel, nu mai țin minte. Cert e că, în ’93, a trebuit să renunț pentru că intrase la Radio contractul colectiv de muncă, care presupunea că pot să colaborez cu X sau cu Y, nu era obligatoriu să fii doar la Radio, dar să nu fac emisiuni cu tema și pe direcția emisiunilor pe care le fac la Radio. Clar că așa le făceam acolo. Și a trebuit să renunț la cele două posturi și am rămas doar la Radio.

Ulterior m-a chemat Petre Magdin și am făcut emisiune cu el la Întîlnirea de la Miezul Nopții. Ulterior, pentru că emisiunea aia, într-adevăr, era foarte ascultată și vizionată, am avut o propunere și am făcut o emisiune la un post de radio din Brașov și ulterior am trecut la Antena 1. Ca să-ți dai seama, la Antena 1, dădeam Sepultura, Dimmu Borgir și de astea, adică acum ți s-ar părea science-fiction. Și după aia am revenit la TVR, dar pentru că nu-mi plăcea cum merge treaba – mie mi se părea că sînt în 1985 la TVR –, am renunțat și la scurt timp am primit o ofertă la MCM. Era un canal franțuzesc, destul de bun, era foarte OK. Și după aceea, cel care deținea licența asta pentru MCM a renunțat la MCM și a luat MTV-ul și m-a dus la MTV. După care nu că m-am plictisit, dar nu mai era OK ca atmosferă, nu mai era OK ca orientare, și am renunțat. Totdeauna am fost axat pe radio, nu mi-a mai plăcut la televizor. Nu mai era farmecul ăla ca în anii ’90.

Între timp, în ’94, am dat drumul la o revistă. Puteam să-i dau drumul în ’90, că eu tot aud din astea: „Domn’e, eu am fost primul, în ianuarie ’90, cu revistă”. Da, mă, dar aia nu era o revistă, erau un copy/paste după alte reviste traduse. Eu am vrut să fac o revistă, să o fac eu: interviuri făcute de mine sau de colegii mei, cronici de disc, adică totul făcut de noi. Că așa, copiam: cumpăram Metal Hammer din Ungaria, vorbeam cu doi prieteni unguri, îmi traduceau ăia, dar nu era revistă, știi? Și abia în ’94 am reușit să îmi fac așa o bază de date și să am un background ca lumea, încît să pot să fac o revistă.

Un prieten de-al meu mi-a zis: „Dom’le, vino la Popkomm, la Köln, că e cel mai mare tîrg, e de noutăți.” Stătea chiar în Köln. Și m-am dus la el și la tîrg. Bine, m-am înscris înainte, cu o taxă… Cînd am ajuns acolo, era cum e la noi, la Romexpo, dar era doar cu mass-media: posturi de radio, case de discuri, posturi de televiziune, booking agency-uri și așa. Am ajuns acolo, nu știam pe nimeni. Mi s-a părut science-fiction ce am văzut. Și o luam din casă în casă de discuri: „Salut, sînt din România, fac o revistă…”. Se uitau ăia la mine ca la felul 14, nici nu înțelegeau ce vreau. Dar mi-au dat toți… Adică dacă nu m-aș fi dus acolo, nu cred că puteam să fac. Adică puteam să fac așa, jumătate de an, dar se termina, știi? Eh, asta a fost.

Revista despre care vorbești, care a apărut ca număr promoțional, în august 1994, a fost un lunar, se chema Heavy Metal Magazine.

Numărul promoțional l-am scos special pentru Popkomm și l-am scos și pentru a pregăti lumea, și îl distribuiam în magazine de muzică, în librării, unde se găseau casete, adică unde veneau, inclusiv la pirații din Piața Romană sau de la, nu știu, parcă erau la Universitate…

La Romană, în față.

La Romană, da. L-am trimis și prin țară, că aveam prieteni care aveau magazine de muzică și le trimiteam zece bucăți și le spuneam: „Uite, ori le dai tu la prietenii tăi care sînt pasionați, sau dacă îți cumpără unul zece casete, dă-i o revistă gratis.” Primul număr a apărut în septembrie. Eu trebuia să mă duc la Popkomm cu ceva să le arăt, pe vorbă nu te crede nimeni. Era o variantă de ziar. Inițial am conceput-o ca o revistă. Dar costurile de producție erau foarte mari. Nu știu dacă îți aduci aminte, viața nu era foarte ușoară în anii ’90 și am zis că dacă tot o scoatem, să fie accesibilă pentru toți. Dacă o scoți la nu știu ce preț, n-ai făcut nici o afacere. Cea mai bună variantă era ziarul. Era o hîrtie foarte bună, noi aduceam hîrtia din Finlanda, despre care spuneau toți atunci că era cea mai bună hîrtie din Europa. Era tipărită la o tipografie bună în anii ăia, adică ea se vedea bine așa, ca revistă, și era onorabilă ca preț, adică era o sumă pe care toți o puteau da, nu era complicat.

Îmi amintesc că la momentul respectiv, am și discutat anterior, pe piața românească avea difuzare Metal Hammer, varianta în maghiară, și foarte multă lume cumpăra acea revistă, chiar dacă nu știa o boabă maghiară, doar să ia posterul care era pe centru (centerfold-ul, cum se numește), și la fiecare articol despre trupe, la sfîrșit, era precizată discografia, evident, în limba engleză și acolo puteai să ai aceste informații despre ce au scos oamenii ăia.

În anii ăia orice revistă era bună. Eu am avut un dicționar în poloneză, pentru că altfel nu înțelegeam nimic. Dar era discografia, că aia o înțelegeai. Da, era bună. Ungurii, în anii ăia, au fost cu mult înaintea noastră. Adică faptul că ei scoteau Metal Hammer încă din ’90 spune ce relații aveau ei pe afară: o franciză din asta nu o iei foarte repede. Doar că la ei erau mult mai mulți bani și era un public mult mai numeros și mai fidel. Că și la noi s-ar fi putut. Cînd am început să colaborez, în ’94-’95, cu Rock Hard și eu m-am gîndit la varianta asta. Cînd mergeam în Germania, cu Götz Kühnemund, care era redactorul-șef, care era un zeu în Germania, am vorbit de multe ori. Și-mi explica: „Măi Lenți, fii atent, că tu trebuie să o faci cum o facem noi.” Era așa, de o sută și ceva de pagini. Nu că era de muncă acolo, era science-fiction de greu. Și cu hîrtia trebuie să fie la fel, și tiparul. Ori noi, în anii ăia, nu prea aveam calitatea asta. Sau dacă te chinuiai să o faci, ajungeai la niște prețuri așa de mari încît era practic imposibil să o cumpere lumea. Nu uita că, în anii ăia, un Rock Hard se vindea în o sută de mii de exemplare. 80-100 de mii…

Un tiraj cu totul spectaculos…

Cum? Era imposibil. Adică eu trebuia să am 80-100 de mii de pasionați ai rock-ului să cumpere revista. De unde? Și am renunțat la idee, m-am tot gîndit așa, dar nu… Chiar și la finele anilor ’90, cînd totuși începuseră să apară tipografii, tot era foarte scump. Adică dacă n-aveai sponsori, să ai acolo 10-15 firme care să-și facă reclamă, nu, efectiv… Și cine să-și facă? Nu-și făcea nimeni reclamă la o revistă cu Morgoth și Morbid Angel, să fim serioși.

Generații întregi de rockeri români au crescut și s-au educat muzical cu emisiunile tale și cred că în mintea fiecăruia a existat un pic de invidie față de tine: “De unde-și ia ăsta muzica, frate?” Cred că întrebarea asta era în capul tuturor.

Cînd am început emisiunea Studio Rock, în februarie 1990, ideea mea a fost ca emisiunea să prezinte tinerilor, și nu numai tinerilor, celor care sînt cu rock-ul și cu metal-ul, cît mai multe noutăți discografice. Să fim și noi tot timpul ca afară, în actualitate, pentru că, pînă în ’89, veneau prietenii, ne întîlneam la Grădinița, la o bere: „Mamă, am luat un disc nou!”. Eram în ’82 și discul era din ’76, lor li se părea nou. Și am zis: „Bă, nu vezi, are șase ani deja.” „Băi, e nou!” Că așa era, tot timpul noi eram decalați. „Hai să fim și noi așa, mai la zi, așa, să fim și noi cu ce se întîmplă în Europa”. Nu mai zic în America de pe atunci. Și am conceput emisiunea asta cu noutăți. Ea nu a fost concepută pe o direcție: Domn’le, facem doar metal supărat sau doar metal, sau doar hard & heavy. Era o emisiune de rock și metal. Am căutat să evit genul ăsta, Zeppelin, Deep Purple, pe care oricum le dădea toată lumea. Adică astea erau deja, Queen și așa ceva.

Am vrut să prezentăm trupe din astea mai puțin cunoscute, mai puțin difuzate. Și pentru că aveam prieteni mulți plecați în Germania, ei îmi trimiteau periodic compilații. Că mie îmi trebuia și o piesă, era perfect. După care, cînd am intrat în zona asta cu Popkomm-ul și am început să colaborez cu casele de discuri, lucrurile au devenit simple. Adică aveam contact cu Nuclear Blast, cu Century Media, cu Metal Blade, cu Massacre, cu Steamhammer… O, multe erau! Holy Records, și Hellhound, și Noise, și Music for Nations, și Roadrunner. Erau zeci de case de discuri și primeam pachete lunar. Dar multe! Cu discuri care apăreau în… De exemplu, primeam în august disc care apărea în octombrie. Și dădeam la radio și spuneam: apare pe 24 octombrie… Îmi scriau ăia: „Dar de unde ai tu discul cu trei luni înainte?” Nu te credeau. Erau mulți care nu credeau. Că pe atunci trimiteau discurile care erau promoționale și printată biografia, cu toate datele…

Da, erau materiale pentru jurnaliști.

Da. Și cum să le arăt eu că apare așa? (Și acum, uite, am discuri care apar în decembrie. Am discuri care apar în ianuarie 2027) Și nu credea nimeni. Sau mai nimeni. „Bine, mă, dacă nu mă credeți… asta e.” După aia, eu le trimiteam revista afară, să vadă și ei, și mă trezeam cu pachete de la tot felul de case din astea minuscule. Și mă gîndeam: De unde știu ăștia de mine? Dar ei făceau rost, vedeau de la unul, de la altul revista afară și ziceau: „Bă, poate scrie și despre noi.” Cu toate că ei n-aveau nici un interes în România, că nu-i vindea nimeni. Era pasiunea asta. Bine, anii ăia au fost destul de OK, anii ’90, încă nu era chiar așa business ca acum, știi?

În acea perioadă, începutul anilor ’90, s-a întîmplat în partea asta de Cortină de Fier un fenomen pe care occidentalii nu l-au întîlnit: cei care erau pasionați de muzică au avut ocazia să asculte o trupă cu discografia completă. Erai acolo, în Vest, le ascultai cînd apăreau la un an, la doi ani, sau cînd scotea trupa respectivă album. Noi am avut ocazia să le ascultăm pe toate odată, în premieră pentru tine, ascultător. Adică e total diferită această experiență de a cunoaște o trupă, toată activitatea ei muzicală, într-o zi, dacă vrei, în cîteva ore.

Da, au fost alte vremuri. Eu am mai stat de vorbă cu ei, că eu am fost la Popkomm vreo șapte ani și mă împrietenisem cu mulți. Și ei mă mai întrebau: „Domn’le, cum e cu România? Voi ascultați rock?”. Pentru ei, Europa se termina la Budapesta. Ce era de la Budapesta încolo era, așa, un cîmp care avea cumva legătură cu Rusia. Așa vedeau ei. Ei nu știau nimic despre noi. Și nu mai zic despre scena asta. Și le explicam: „Da, domn’le, uite și la noi așa.” Și se mirau: „Cum, aveți emisiune la TV? Aveți la radio?” Cam toate posturile de radio, și în țară, aveau o oră cu rock. Li se părea ciudat. Bine, nu spun că li se părea ciudat cum am ajuns eu la Popkomm, că eu eram singurul român, că era un catalog ce se scotea. Și eram așa, ceva exotic pentru ei. Și stăteau de vorbă cu mine, le explicam. Ei cumva își dădeau seama că, fiind o țară care a intrat și ea în circuitul ăsta european, ar fi o piață de desfacere pentru ei. Că 5.000 din Bulgaria, 5.000 din România, se strînge ceva. Ceea ce așa era, numai că era foarte greu în anii ăia să-ți faci o firmă, să distribui. Era foarte complicat, n-aveai conexiuni. Nu-i ca acum, intri pe internet și cauți cine are magazin de muzică în județul X și-i găsești. Atunci nu știai.

Dar a fost o perioadă în care ei erau așa, cumva… Îmi aduc aminte că erau încîntați că apăreau trupele lor în revistă. Sau le trimiteam, că nu era pe atunci online, le trimiteam periodic emisiunea, o copie pe casetă prin poștă. Și chiar îmi spunea și Götz Kühnemund: „Uite, mă, voi în România, la radio, la televiziune, aveți revistă, noi în Germania nu avem nimic de genul ăsta.” Că ei nu prea aveau, adică aveau presă foarte bună, că erau multe reviste ca lumea, aveau concerte, nu mai zic că nu discutau cu nimeni, dar la radio nu prea era. Foarte rar așa, erau cîteva radio-uri care aveau, dar oricum nu dădeau nici pe sfert ce dădeam eu, știi? Iar la TV era science-fiction. Au avut o singură emisiune care era pe un post de televiziune care nu mai există acum, se chema VIVA. Era postul lor de televiziune muzicală și aia se numea VIVA Metalla.

Da, exista un canal specializat.

Era o emisiune de două ore, cred. Am fost și la ei în redacție, în Köln, la VIVA. Și ăla chiar se bucura să-mi dea mie casete Beta. Dar am zis: „Băi, iau casetele astea, dar eu cum ți le trimit înapoi?” Că era foarte scump în anii ăia. Îmi aduc aminte cu interviurile, că nu e ca acum, simplu, faci pe Zoom. Atunci trebuia să faci telefonic. Dacă îl sunai pe unul jumătate de oră, munceai ca să plătești convorbirea. Și am făcut cumva și mă sunau ei. Era mare sărbătoare.

Referitor la chestia asta cu pirateria, dacă-mi amintesc corect, legea drepturilor de autor a apărut în 1996. Pînă atunci era cu totul haiducie.

Eram la casa de editură Capital, ulterior luată de Ringier. Și îmi aduc aminte că directorul editurii mi-a zis într-o zi: „Vezi că, mîine, vine la tine unul – cred că din Suedia era – care vrea să vorbească ceva legat de muzică.” A venit la redacție un tip care arăta ca un japonez. Și am stat de vorbă. M-a întrebat cum e cu muzica aici și am fost cu el prin oraș. A vrut să vadă magazine. Și cînd a dat de ăia din Piața Romană, a cedat nervos. Nu mi-am permis să-l întreb: „Dar tu cine ești?” Și după aia am stat cu el la o cafea și mi-a spus că el era cumva un șef de la Universal Music pe Europa. Care ei își pregăteau intrarea în Europa, dar aveau stres cu pirateria. Ei știau că în toată Europa de Est pirateria era la mare modă. Și din cîte am înțeles ulterior, că n-am mai ținut legătura cu el, au făcut o hîrtie din asta pe care au trimis-o în America, că acolo era head office-ul, cine știe la ce nivel din ăsta greu.

S-a pus presiune ca această lege să apară.

Și așa a apărut legea dreptului de autor. Că la un moment dat au dispărut toți din Piața Romană, au dispărut toți de la Universitate, era un stres maxim. Nici eu nu prea înțelegeam în anii aceia ce înseamnă legea dreptului de autor. Și așa a fost nebunia, tot la presiunea unor case mari.

Dar este absolut firesc. E munca unor oameni și trebuia să fie apărați.

Pirateria asta a ținut mult după aceea. Dar numai că nu mai erau așa vizibili. Ei aveau clienții lor și ei se duceau, bănuiesc, la ei acasă. Sau închiria unul vreun garaj și trăgea acolo muzică și se întîlnea seara cu ăia la o bere și le dădea acasă, habar n-am. Eu știu că aveam o chestie cu ei, că ei așteptau să apară revista și eu publicam, pe lîngă cronicile de discuri, în fiecare lună, topul Rock Hard, pe care îl primeam cam cu vreo 3-4 zile înainte să bag revista în tipar. Era topul Rock Hard mai 1995, în Germania, și era topul Rock Hard mai 1995, la noi. La fel. Adică nu publicam după o lună, publicam în aceeași zi. Și ei luau revista, fugeau în Bulgaria (acolo erau mai mari pirați ca noi) și spuneau: „Dă-mi tot ce e din topul ăsta. Sau primele 20”, sau habar n-am cum gîndeau ei. Și într-o zi, două, apăreau pe tarabă. Așa erau vremurile.

Asta voiam să spun, să-ți dau un exemplu din 2007. Adică la 11 ani după apariția legii drepturilor de autor, la Sibiu, la Artmania, la primul concert în România al trupei My Dying Bride. Imediat după concert a urmat ultima trupă (cred că Anathema au cîntat în seara aia). Băieții de la My Dying Bride au venit în public și am avut ocazia să stau de vorbă cu Andrew și el era foarte uimit să vadă reacția publicului, că a fost atît de multă lume și știau și versuri și cîntau. Pentru el a fost o mare surpriză. Chiar mi-a zis: „We didn’t know we were so popular in Romania.” Și eu mi-am explicat așa: managerul lor de turneu ca să onoreze invitațiile, se uita: Cîte vînzări avem în România? Ca să ne dăm și noi seama.

Îți spun eu cel mai bun exemplu. La un moment dat am lucrat la PolyGram. Și Dorian Ciubuc, care era CEO, cum ar veni, cum se spune acum, mi-a zis: „Domn’le, facem Metallica, în ’99.” Și m-a pus pe mine să vorbesc cu cei de la casa de discuri a trupei Metallica… sau, nu, ăia au vrut să vorbească cu noi și am intrat în legătură cu ei. Și ăia, primul lucru, asta m-au întrebat: „Cîte discuri Metallica se vînd în România?” Și le-am spus, nu mai țin minte exact… Clar, mult mai multe casete și mai puține CD-uri…

Dar de unde aveai statistica asta ca să le dai lor niște cifre?

Păi, noi distribuiam Metallica în România.

A, OK, deci din vînzări, pur și simplu.

Da. Și ei au zis: „Domn’le, păi la cît vindeți voi, nu are rost să facem concertul, că nu vine lume.” Și am zis: „Ce legătură are?” Și ei au zis: „Domn’le, de obicei vînzările reflectă popularitatea și interesul oamenilor pentru trupă în țara respectivă.”

Asta era valabilă în Occident, nu aici.

Da, și eu nu puteam să le spun: „Băi, dar, știi, la noi e piraterie…”

90%, poate…

Știu trupa de la posturile de radio, nu că trebuie să-ți cumpere ție neapărat discul. Și ăsta era criteriul lor. Nu știu, vînzările erau infime, pentru că CD-urile erau extrem de scumpe în vremea aia. Adică puțini își permiteau și puțini aveau CD player în casă. Caseta era baza, în general. Și tot așa, decît să-și cumpere o casetă originală, lumea prefera să-și cumpere trei piratate. Știi că asta era, așa erau vremurile, era complicat cu banii. O casetă originală arăta mai bine, era mai OK, dar cînd n-ai bani e complicat.

Cîte dintre trupele pe care le ascultai în copilărie, mă rog, în primii ani de adolescență, ai avut ocazia să le vezi live? Bănuiesc că pe toate.

Da, le-am văzut pe toate, da.

Ce trupe ai preferate și te-ai bucurat că ajungi la concertele lor?

Da, la scurt timp după ce am început să ascult muzică, am avut două trupe preferate: Black Sabbath și Judas Priest. Le-am văzut pe amîndouă. Am văzut și Black Sabbath cu Dio, într-o formulă mult mai tînără decît au văzut-o mulți după aia. Cu Judas Priest am avut ocazia să stau de vorbă de n ori, i-am văzut de nenumărate ori. Ba chiar am fost invitat, de exemplu, în anii ’90, spre final, la audiția în premieră a unui disc al lor, unde invitaseră vreo 20-30, maximum 30 de jurnaliști din toată lumea să audă în premieră noile piese, să facem niște interviuri și așa mai departe. Și eram cam singurul din Europa de Est care a ajuns acolo. Eram tot așa, din alt film: nu ca ăștia din America, nu ca ăștia grei de la publicații grele, eram divizia de onoare pentru ei, știi? E, am văzut multe, am văzut cam tot ce se poate vedea, așa, ce îmi plăcea. Bine, cu excepția, de exemplu, a unui Queen, pe care nu mai aveai cum să-l vezi. Un Thin Lizzy aș fi vrut să văd, dar nu mai aveai cum să-l vezi, că ăla s-a terminat în ’86. Dar, în general, am văzut cam 90% din ce îmi plăcea în anii ’80.

Să revenim în actualitate. Cum vezi tu peisajul rock românesc în 2026? Mă refer strict la trupe.

La trupe românești sau, așa, în general?

Mă interesează trupe românești. Îți pun această întrebare fiindcă tu ești în juriu aici, la Posada Rock, care anul ăsta împlinește 40 de ani, e cel mai longeviv festival de gen din România. Legat de chestia asta: cum vezi tu scena rock românească în 2026?

Cunosc scena asta, mai ales underground-ul, încă din anii ’80. Dar, bine, anii ’80 nu se pun, că erau alți ani. Erau multe probleme cu cenzura, cu sculele… Începînd cu anii ’90, pentru că aveai oricum o oarecare libertate, nu mai era cenzură, manifestările erau mult mai numeroase la nivel național: apăruseră cluburi, adică activitatea era mult mai OK decît în anii ’80, erau multe trupe cu entuziasm, mai cu chef de muncă așa, să facă ceva. Raportat la ce se întîmplă acum, mie mi se pare că e un nivel OK, nu sîntem chiar așa rău… Dar raportat la ce scule au acum, raportat la ce tehnologie există, mi se pare că nu s-au făcut pași importanți. Și faptul că apelează mult la tehnologiile astea și faptul că folosesc track-uri și tot felul de softuri le taie din creație și cumva fac ca să scape de o grijă.

Uite, am văzut și în concurs, ieri: o trupă a terminat mai repede că i s-a stricat softul pe scenă, ceea ce mi se pare cam penibil. Adică, mai ales cînd ești o trupă tînără, bagă jack-ul în chitară și cîntă. Lasă-l naibii de soft, de track-uri și așa mai departe. Dar pentru că trebuie să muncești mult, e mai simplu așa, înțelegi? Adică, mie mi se pare că foarte multe trupe sună la fel sau sînt pe aceeași direcție și au aceleași formule și stăm întotdeauna prost, cum am stat cam tot timpul, cu cîteva excepții, la partea vocală. Nu știu de ce, nu sîntem făcuți pentru voci. Așa, avem talentați: am văzut basiști drăguți, tobari. E OK așa, per total, dar nu știu… Sînt trupe care vor să sune ca o trupă de afară, știi? Adică nu vor să sune ca ei. Au un etalon: „Băi, îmi place X” și mă enervează că toate cîntă cam pe aceeași direcție. Nu există varietate stilistică.

E ca un fel de tribute band?

Nu știu, eu înțeleg că sînt tineri, e muzica generației lor, dar prea sînt toți cam pe acolo, știi? Plus că au chestia asta, cîntă așa, după doi ani, cînd îi vezi, e altă formulă. Ei aproape de la an la an își schimbă formulele și ajung într-un punct în care nu mai fac nimic. Adică nu evoluează deloc, rămîn toată viața în underground și au viață scurtă.

Ai avut ocazia să cunoști oameni foarte importanți pentru domeniul ăsta muzical și mă gîndesc acum la Moțu Pittiș, care avea un show de două ore, Pittiș Show, o emisiune pe Radio 3, ascultată de foarte multă lume. Spune-ne o relație mai deosebită pe care ai avut-o cu colegii din radio.

Moțu a fost șeful meu la un moment dat, ani de zile, cînd a preluat șefia de la ce se numește acum Radio 3 Net. Da, mulți ani a fost șeful meu. Bine, noi ne cunoșteam din anii ’80. N-am avut niciodată probleme cu el. Cînd am trecut pe varianta de net, aveam în studio două CD-playere și doar eu aveam voie să le folosesc. Adică doar eu aveam voie să vin cu muzica mea, în rest, toată lumea trebuia să dea din playlist. Playlist care era făcut în vremea respectivă de Sorin Chifiriuc, el era aranjorul muzical al postului. Și eu eram singurul care aveam voie să vin cu muzica mea și în vremea aia veneam cu CD-uri la radio pentru că era mult mai simplu. Acum e mai simplu cu WAV-ul. Da, cel puțin o dată pe săptămînă, mergeam la el în birou, stăteam de vorbă, îmi explica la ce concerte mai mergea pe afară. N-am avut niciodată probleme să-mi spună de ce dau aia sau de ce nu dau sau ar fi bine să dau. Niciodată nu mi-a zis nimic. Era OK, m-am înțeles cu el. Bine, am avut mulți șefi așa, foarte importanți la vremea respectivă, cum am avut la România Actualități: cînd aveam eu emisiune, era Paul Grigoriu. La Tineret am avut-o pe Jeana Gheorghiu, la începutul anilor ’90. Am avut mulți șefi așa. N-am avut probleme cu nimeni niciodată. Eu eram exotic în contextul ăla.

Am foarte multe întrebări de pus, cred că o să le păstrez pentru o dată viitoare. Aș încheia prin a spune că tu pui muzică în Quantic, săptămînal, și ești în contact cu rockerii tineri. Cum îi vezi pe puștii ăștia care ascultă rock și metal în 2026?

Tineri, la ce te referi? Ăștia de 18, 17 ani?

Așa, adolescenți. Uită-te la tine, la vîrsta lor.

Diferența e mare pentru că eu ascultam de zece ori mai multă muzică decît ascultă ei. Și eu eram interesat de orice, nu conta, pe cînd ei sînt axați doar pe anumite genuri și sînt foarte limitați. Adică dacă vrei să ai o discuție despre muzică cu ei, se termină în cinci minute. Și la ei, cred că pentru mulți e, nu neapărat o modă, o stare de spirit pe perioada liceului. Așa dă bine: să ai părul mare, să ai zece tatuaje, după care se cam termină. La Quantic vine un anumit tip de public, nu vin chiar foarte tineri. Și eu le pun o piesă cunoscută și pun trei piese mai puțin cunoscute. Că așa mi-ar fi simplu să fac un playlist best-of, dar alea le știe toată lumea. Adică vreau să-i atrag: pe lîngă o piesă, două pe care ei le știu, să fie și două, trei așa, să le stîrnească anumite chestii. Că așa, dacă pui ca la radio, e simplu. Nu vreau să fie așa. Vreau să fie un pic entertainment, un pic cultură. Că mai vin la mine și mă întreabă: “Ce-a fost acum?”.

Le propui chestii…

…pe care nu au unde să le audă în altă parte, pe nici un post de radio din România – bine, na, în afară de emisiunile mele, normal. Și multe sînt și din astea chiar foarte noi. Nu dau numai vechituri, adică nu dau din anii ’70. Anii ’80-’90, cam ăștia sînt, dar aleg și eu alte trupe mai puțin cunoscute sau chiar trupe mai cunoscute, dar cu piese mai puțin difuzate, și e entertainment. Pentru că oamenii vin, joacă un whist, unii joacă table… e mai lejeră seara de luni, știi? Vin și mulți corporatiști care nu stau în week-end cu aglomerație, cu concerte, vor să se destindă. Atmosfera e ok.

Dă-ne un nume de trupă care, după părerea ta, o să bubuie, ca să folosesc un termen mai neacademic, în următoarea perioadă.

De afară?

De afară, din țară, dacă ai…

Din țară mai greu, îți spun cinstit. Cu toate că am văzut niște trupe OK în ultima perioadă. Uite, am fost la Alba Iulia, la Symphonic Metal Echoes, și am văzut vreo două găști. Auzisem eu așa de ele, dar nu le ascultasem. Una e Myrtles. Foarte OK, să știi, foarte ok. Băi, de afară nu prea sînt așa niște găști din noul val, că e greu să mai creezi vreo stare. Acum contează foarte mult să fii la o casă bună de discuri și contează marketing-ul. Înțelegi? Vezi cazul Powerwolf, vezi cazul Sabaton, pe care eu le știu de cînd erau Neica Nimeni. Și deodată au explodat, adică cam ciudat, știi? Da, sînt cîteva găști drăguțe, așa. Bine, eu mai primesc mailuri de la case: „Domn’le, fii atent că o să fie o gașcă ce nu știu ce, nu știu cum.” Dar cînd o să fie? Acum sau peste cinci ani? Depinde, e greu de spus. Băi, se cîntă bine și acum, adică sună corect, tot, dar nu mai e ceva să zici: „Domn’le, n-ai mai auzit!”, știi?

Sunet revoluționar.

Da, ceva să zici că vine cineva cu ceva. Dar cu marketing bun… Uite, vezi cel mai bun exemplu, Jinjer. Eu îi știam pe ei cînd îi chemai și la nuntă și veneau la tine. Și deodată au explodat așa. Ei cîntînd la fel, adică nu au făcut vreo mare chestie. Nu mi se pare vreo mare chestie din punct de vedere muzical, dar uite că a prins, știi? Cu promo, habar n-am. Sînt niște nebunii pe care unii le știu mai bine și le aplică mai bine, care, uite, creează o panică în rîndul tinerilor. Nu poți să zici că sînt slabi, dar nu mi se pare ceva așa, mamă… Au tot timpul headline-uri pe afară și mi-amintesc că veneau în România și cîntau cu zece oameni. Nu știu cum să spun. Trebuie să ai și noroc.

Corect, trebuie să ai și noroc. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația mea să stăm de vorbă și rămîne pe o dată viitoare să mai povestim, în măsura în care ai timp.

OK, pe altă dată, ales klar.

(articol publicat în Cațavencii nr. 35/778 din 2 septembrie 2026 și pe catavencii.ro)