Pe grupul de yahoo al găștii de partizani cu dor de ducă în munți, cineva propunea acum vreo două săptămîni o tură de dezmorțire, de ieșire din hibernare, în Bucegi. Rezervase telefonic niște paturi în cabana Mălăiești și căuta amatori care să le ocupe. OK, I‘m in. Oricum, în Bucegi e de mers doar iarna: vara n-ai loc de mîrlanii urcați cu telecabina care se pozează călare pe Babe, îi pun Sfinxului manele și scuipă semințe pe Omu.
Sîmbătă
Coborîm din mașini la marginea Rîșnovului, aproape de fosta Uzină electrică, pe o vreme turbată, cu ceață rece și garnitură de ninsoare viscolită. Parazăpezile peste bocanci, gluga pînă la nas, rucsacul pe cocoașă și gașca de 30 de oameni se pune în mișcare, înșirîndu-se pe traseul cu marcaj bandă albastră, călcînd apăsat zăpada pe poteca care urcă prin pădure. Vîntul rupe vîrful unui molid uscat; trupa mărește ritmul, pauzele se scurtează. O bucățică de ciocolată, o gură de apă și, din nou, la drum: transpirația prelinsă pe șira spinării se transformă în sloiuri, dacă lungești popasul. Patru ore și două-trei kile slăbite mai tîrziu, intrăm pe rînd în cabana Mălăiești (1.720 m altitudine), în sala de mese plină cu oameni veseli. Afară ninsoarea s-a întețit, iar vizibilitatea e la limită: chiar și mersul pînă la buda de lîngă cabană devine o aventură. Înăuntru e cald, iar Pasărea Colibri și Phoenix cîntă împreună cu sala; din fericire, nu există adresanți pentru mesajul afișului de la ghișeu (Ospătarul și femeia de serviciu sînt în concediu: lăsați CD-urile cu manele în rucsac!). Se mănîncă cu poftă (supă caldă, șnițele, sandvișuri), se bea cu și mai multă poftă (pălinca din pachet sau berea casei – 5 lei). O chitară dă tonul unor piese de folclor montan: “Rîpa“, “Amintire cu haiduci“, “Pădure nebună“. “Strunga“, cîntată a cappella, cu toată cabana. Ajung ultimul în sacul de dormit din patul de la etaj al anexei de lîngă cabană, încercînd să fac cît mai puțin zgomot. Nu sînt foarte convins că am și reușit.
Duminică
Scîrțîitul ușii sună deșteptarea. Să fii ariergarda grupului, închizînd programul alcoolico-artistic îți conferă o oarecare glorie în istoria ieșirilor cu gașca, dar prezintă și niște efecte secundare nedorite: a doua zi dimineață ai un cap cît un bostan. Afară, în aerul rece, cu o ultimă bere rătăcită, donată de un șofer, îmi trece toată mahmureala: soarele a răsărit deja dincolo de căldarea cu pereți din piatră (crestele Padina Crucii și Bucșoiu Mare) care se decupează pe cer în lumina clară a dimineții.
Cei harnici au plecat deja spre Omu (2.507 m), prin Hornul Mare sau Brîna Caprelor, restul lumii își savurează micul-dejun în sala de mese. Îmi închei breakfast-ul cu o nouă bere, achit cazarea (25 lei) și îmi recuperez polarul, uitat ieri la uscat în fața sobei. După clasica poză de grup în fața cabanei, se dă semnalul de plecare. Coborîm cu mare atenție prin zăpada afînată care ascunde porțiuni înghețate: dacă nu calci cu grijă, ai toate șansele să te împrăștii pînă în vale.
Pe drum cineva rememorează poveștile de aseară ale veteranilor locului. Cabana, prima construită în Bucegi (1882), are o istorie interesantă, de Pasăre Phoenix renăscută de fiecare dată din cenușa sau dărîmăturile proprii: a fost de două ori arsă (în 1897 și 1998) sau măturată de avalanșă (1923 și 2007). La un moment dat, festivalul folk „Floare de Colț” sau concursul de schi de 1 mai de la Mălăiești, erau de mare tradiție. Cică, chiar și maestrul Caragiale, patronul spiritual al revistei, urca, prin 1890, la cabană. Neam vechi, de munțomani, nenea Iancu al nostru!
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 8/998 din 23 februarie 2011)
Be the first to comment