Ați auzit de George Andone Vasiliu? Dacă nu sînteți fanii lui George Bacovia (1881-1957), probabil că nu, numele la naștere al celui considerat de critica literară drept cel mai important poet simbolist român fiind mai puțin cunoscut.
Nimeni n-a ridicat în rang cuvîntul plumb mai mult decît a făcut-o sensibilul George al Bacăului de început de secol XX, poetul care a înnobilat metalul dens devenit sinonimul stărilor sale tragice. Cînd e mai potrivit să-i faci o vizită decît într-o zi cenușie de februarie cu cer acoperit și plumburiu? (Poate pe o ploaie de noiembrie…) Deci iată-te în Bacău, pe strada botezată acum după el, la numărul 13, locul unde l-au așteptat părinții, în 1906, pe studentul facultății bucureștene de Drept întors acasă în vacanța de Paști, care se dusese mai întîi la apartamentul alăturat magazinului de coloniale și băuturi spirtoase din centru (dărîmat în anii ’70), în care s-a născut: tatăl, negustorul Dimitrie Vasiliu, cumpărase clădirea de la vechiul proprietar și îi făcea astfel o frumoasă surpriză de casă nouă. Aici a traversat perioada prolifică de creație a părții celei mai valoroase a întregii opere, aici s-au născut volumele Plumb (1916), Scîntei galbene și Bucăți de noapte (1926), aici a locuit pînă la căsătoria tomnatecă cu Agatha Grigorescu, din 1928, cînd cuplul s-a mutat la București.
Deși ultima parte a vieții a trăit-o în Capitală, unde mai are o casă memorială, lui Bacovia nu i-a plăcut Bucureștiul. Nu s-a regăsit în el; poate era prea vesel și prea cosmopolit pentru gustul lui de provincial posomorît căruia îi lipsea atmosfera închisă a „tîrgului jidovit și plin de dughene“, cum își caracteriza orașul natal, ca să continue scrierea versurilor sale deprimante.
Poate de aceea, în 1970, cînd, vizitînd Bacăul, ajunge și la fosta casă părintească (vîndută în 1931, după moartea seniorilor), văduva Bacovia hotărăște să facă demersurile oficiale pentru a fi răscumpărată și transformată în casă memorială. Și, neașteptat de rapid, numai un an mai tîrziu, în toamna lui 1971, odată cu dezvelirea statuii sculptate de Constantin Popovici din centrul orașului, era inaugurată, într-o formă acceptabilă, atît cît s-a putut de aproape de imaginea și spiritul momentelor în care poetul o locuise.
Casa cu acoperiș din tablă, pereți alb-gri și două intrări stil verandă, în care mamei sale îi plăcea să citească, consolidată și restaurată în 2014-2016, e o locuință nelacustră de tip vagon, o înșiruire de încăperi vizitabile din spate în față. Mobilierul descompletat în perioada înstrăinării, reconstituit prin donațiile membrilor familiei extinse, se asociază armonios diverselor exponate, cărți, fotografii, busturi, portrete, alte obiecte personale ale lui Bacovia, de la pendula oprită la 8 și 10, ora trecerii în neființă, a camerei de zi la pianul și vioara din salonul de la stradă, locul de reunire periodică a întregii familii Vasiliu. Și punctul final al turului ghidat de amabila muzeografă de serviciu, în care-au ajuns, în 2019, 5.500 de vizitatori, iar anul trecut doar 1.500.
Impresionantă nu numai prin dimensiunile reduse (aproximativ 4 x 2 metri), de celulă a unui condamnat la poezie, e cămăruța în care și-a scris, într-o carantină autoimpusă de sentimentul însingurării, poemele atinse de aripa damnării. Dacă există o karma a poeților, ăsta ar fi spațiul în care sufletul lui Bacovia se întoarce, în nopțile ploioase, ca s-audă materia plîngînd.
(articol publicat în Cațavencii nr. 8/497 din 24 februarie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment