Evenimentele turistice prezentate în această pagină s-au întîmplat, evident, înaintea declanșării pandemiei de COVID-19. Pînă cînd vom scăpa de nenorocirea asta pe care o trăim cu toții, nu ne rămîne decît să trecem în revistă călătoriile trecute, anticipîndu-le cu speranță pe cele viitoare.
După Matmata și locuințele ei troglodite, autocarul excursiei în Sahara tunisiană reia drumul semnalizat cu indicatoare rutiere specific locale (panouri-avertisment cu Atenție, cămile!, în locul celor cu vacile sau renii europeni) și, după-amiază tîrziu, cu vreo oră înainte de asfințit, intră în Douz, Poarta Saharei, o oază de la marginea nordică a deșertului. Precizare necesară: oaza nu e ceea ce ne imaginăm noi, ăștia care-am citit 1001 de nopți, c-ar fi, adică niște palmieri crescuți romantic pe malul unui pîrîiaș care susură în mijlocul nisipului. Nu, nene, accepțiunea africană a cuvîntului e mult mai prozaică: oază înseamnă pur și simplu un loc în proximitatea deșertului în care se găsește apă, Douz fiind o localitate mărișoară, un orășel dotat, în afară de apă îmbuteliată, și cu celelalte utilități ale civilizației, de la trotuar și iluminat stradal la curent electric și Internet (relativ) rapid.
Aici se rămîne peste noapte, excursioniștii coborîți din autocar fiind cazați la un hotel de patru stele locale, nu cine știe ce, față de ce ești obișnuit să fie asta acasă, dar lux, comparativ cu locuințele troglodite văzute mai devreme. Ultima acțiune din programul zilei e o deplasare la cîteva sute de metri mai încolo, la stația de cămile, pentru un apus în deșert, călare pe dromader, mijlocul de transport tradițional cu consum redus al beduinului (animalul rezistă pînă la 21 de zile fără apă, dar și cînd ajunge la refill, bea cu debitul unei pompe: peste 25 de litri de apă pe minut). La acest caravanserai modern care arată ca o autogară de provincie, oamenii deșertului, foști războinici și comercianți de sclavi, s-au reprofilat mai nou în cărăuși de hățuri ai cămilei care îngenunchează, punînd burta pe nisip, în fața turistului amator de-o plimbare călare de juma’ de oră primprejur. Două ponturi utile: dacă nu l-ai refuzat pe comerciantul ambulant întîlnit la El Jem și ți-ai cumpărat, cu vreo șapte dinari tunisieni (depinde cît de dur te-ai tocmit, de la cei 20 ceruți – eu n-am putut mai mult de-atît), o cheche, eșarfa lungă de bumbac care-ți protejează fața de soare și de nisipul cărat de vînt, ajută. Pregătește mărunțișul salvat de negocierea asta pentru bacșișul stăpînului cămilei, dacă vrei să mai și cobori de pe ea.
Vreo șase-șapte ore mai tîrziu, o să te trezești buimac, deșteptat din somn de soneria telefonului apelat din recepție: după un mic dejun frugal, excursia în deșert continuă, pe 30 de grade, la umbră. La 3,30 a.m. e peste tot umbră. Soarele urmează să răsară după mai bine de vreo oră de rulat pe șoseaua abia conturată în imensitatea perfect plană a deșertului alb Chott el-Jerid (chott = lac salin), o mare secată cu valuri de nisip și spumă/crustă din cristale de sare. La locul de popas de pe marginea drumului, unde abia te-așteaptă întreprinzătorii locali care au deschis deja tarabele cu suveniruri (curmale, cămile din lemn, trandafirii deșertului – niște conglomerate zgrunțuroase de siliciu colorat), cinci bude comfortable, royale, cum scrie pe fațada coșcovită, și un răsărit ca într-o Vama Veche africană cu tarla de nisip argintiu în loc de mare. Senzația asta e întărită de barca sub pavilion tunisian naufragiată cine știe cum în peisaj.
Altă jumătate de oră de mers mai tîrziu, undeva pe lîngă Tozeur, toată lumea din autocar e transferată în mașinile de teren care demarează în trombă spre primul obiectiv al traseului de safari în deșert. O oază care chiar arată ca-n imaginația aprinsă de mirajele de Fata Morgana a lecturilor copilăriei.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 14/451 din 8 aprilie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment