La Gala ADR Nord-Est de la Botoșani, din decembrie, a fost prezent printre speaker-i și Ovidiu Tudor, președintele Asociației Incoming România. Să aflăm, deci, de ce sîntem pe ultimul loc în Europa la numărul turiștilor străini.
Reprezint Asociația Incoming România, formată din 45 de touroperatori români specializați pe turismul de incoming. Spunem turism de incoming sau inbound sau turism receptor, înțelegînd turismul de primire al turiștilor străini în România. Este o activitate foarte importantă, mai ales în contextul actual, în care turismul intern a avut de suferit și este în scădere. Turismul românesc de incoming ar putea fi un motor de dezvoltare și, respectiv, un pretext de a uni eforturile românești pentru a aduce mai mulți turiști străini în țară, în toate regiunile, inclusiv aici în nord-est, care este, după cum s-a spus și astăzi, o regiune cu mai puțini turiști, în general, și chiar cu mai puțini turiști străini, în special.
Dacă ar fi să ne raportăm la anul 2019, că așa face toată lumea, anul de dinainte de pandemie, cum stăm la numărul turiștilor străini în acest moment? Aveți o statistică?
Avem o problemă cu statistica, pentru că Institutul Național de Statistică dă niște estimări care se învîrt în general în jurul aceluiași număr: în 2019, s-au raportat 2,7 milioane de turiști; anul trecut, s-au raportat 2,4 milioane. Dar acești turiști străini sînt 70% veniți pe turismul de evenimente, de business corporate și conferințe, 30%, după estimările noastre, ar fi veniți pe turismul de leisure, pe turismul de vacanță, iar din acești 30%, abia 30% sînt veniți prin agenții, așa-numitul turism organizat, ceea ce la ce se cere în România și la ce se așteaptă de la incoming-ul românesc este foarte puțin. De curînd, ANAT a vehiculat o cifră de 3-3,5 milioane de turiști străini, pe care i-ar fi avut România înainte de Revoluție. Raportat la aceste cifrę și raportat la cifrele celor din jur, incoming-ul românesc aduce încă mult prea puțin.
Se reflectă și în cifrele, să zic, oficiale, în sensul că Banca Națională spune că turismul, prin turismul de incoming și prin cel de outgoing, puse față în față, contribuie, cu ghilimelele de rigoare, la un deficit al balanței de plăți situat între 2,7 și 3,5 miliarde de euro. Deci, din punctul ăsta de vedere, aparent, stăm foarte prost. Dar este un cerc vicios, în sensul că nu avem nici capacitatea necesară pentru a aduce mai mulți turiști străini, nu avem nici o strategie națională coerentă în acest domeniu. Și ceea ce facem, facem prin eforturile dispersate ale unor oameni care cred încă în incoming-ul românesc și care aduc turiștii într-o țară care se vinde de la sine.
În momentul în care promovarea României pe plan extern beneficiază de bugete între 1,5 și 2,5 milioane de euro, egale cu bugetele de promovare ale unui mari companii, să zic, din România, în alt domeniu, nu dau nume, sîntem departe de un buget de promovare eficient și de o promovare eficientă. Prin promovare înțelegem nu numai faptul că România ar trebui promovată prin campanii – să fie prezentă afară în campanii de publicitate, în campanii de prezentare la tîrguri și așa mai departe –, vorbim de faptul că este o mare parte de Românie necunoscută pe care noi n-o promovăm. Nu promovăm nici România de lux, România hotelurilor de cinci stele și a locațiilor deosebite apărute după pandemie, nu promovăm nici România de nișă, a unor activități deosebite, ca turismul în natură sau ecoturismul sau, să zicem, programe care ar putea crește valoarea turismului românesc.
Și atunci percepția României este că a fost o țară la frontierele Europei, care s-a vîndut pentru că a existat un mare interes în Europa de Vest să vină să-și cunoască rudele mai sărace din Europa de Est. Au venit în România, au venit în Bulgaria, au venit în Albania. Au terminat cu ele, frontiera s-a schimbat, în ghilimele: acum e Republica Moldova, sînt țările foste iugoslave și așa mai departe. Și atunci această vînzare de la sine, de a descoperi o țară care pare puțin diferită de celelalte, la un moment dat, își termină resursele. Și atunci, prin promovare, am putea să aducem alte părți din România turistică, din România profundă, la nivelul de a fi cunoscută, descoperită și vîndută în străinătate. Dar sîntem departe și, fără a încerca să întindem mîna, cum percep, în general, autoritățile… Autoritățiile percep că oamenii din turism întind mîna și vor ceva, că vor vouchere de vacanță, că vor scheme de minimis, că vor…
Nu e adevărat, nimeni nu întinde mîna. Pur și simplu, e nevoie ca statul român să-și definească prioritățile și, dacă va considera turismul ca prioritate, trebuie să se gîndească că motoarele nu sînt decît turismul intern și turismul acesta de incoming. Că în spatele lor sînt mai multe tipuri de turism, atît cel de business corporate, cît și cel de vacanță, de leisure, e cu totul altă discuție. Dar ele pot fi motorul de dezvoltare a ceea ce numim în general turismul românesc. Avem nevoie de politici publice, avem nevoie de politici locale și naționale de susținere a turismului, avem nevoie de strategii, avem nevoie de sensibilizarea tuturor participanților la turism, de importanța acestui turism, să zic, cu o primire de turiști străini și, respectiv, avem nevoie de ceea ce se numește în Occident diplomație economică, în sensul că statul trebuie să-și folosească instrumentele pe care i le permite Uniunea Europeană în a-și promova și a-și eficientiza anumite domenii de activitate.
Deși sună oarecum propagandistic, turismul, alături de agricultură, de IT și de servicii, este unul din domeniile care ar putea profita de asta. Dar ar trebui să ne gîndim, să ne punem la masă, să ne întrebăm ce am putea face concret și să găsim acele tipuri de promovare și tipuri de organizare a acestui turism încît să fim eficienți, să nu ne mai plîngem că avem turiști străini puțini și că sîntem departe de ceea ce ne dorim.
Ați atins un punct foarte sensibil. Noi, presa de turism, am tot spus în ultimii 5-10-15 ani, că este un domeniu care ar trebui să fie considerat chiar strategic, adică să i se dea o importanță, să aibă un minister, să aibă un buget corespunzător, ca, în felul acesta, potențialul turistic al României să poată fi valorificat, măcar o parte din el. Dacă ne raportăm la vecini… Exemplu concret: în Slovacia, zona Tatra Mare are, anual, 4 milioane de turiști. E adevărat, aproape 60% sînt slovaci; restul, vecinii polonezi, cehi, unguri. La o statistică recentă, au constatat că numărul turiștilor români s-a dublat, între decembrie 2024 și martie 2025 (deci pentru sezonul de schi, pentru că ăsta e specificul acestei regiuni). Slovacii au văzut acest interes, au vrut să dezvolte această piață și au luat niște măsuri în acest sens: au venit și au făcut prezentări ale Slovaciei, bineînțeles, în București și în toate orașele importante din Transilvania (pentru că din Transilvania se ajunge foarte ușor în zonă), au participat la Tîrgul de Turism de la Bucureşti, în fine, au văzut această piață și au luat măsuri ca numărul turiștilor români să crească în perioada următoare. Putem să facem și noi același lucru?
Exemplul dumneavoastră este corect și cred că putem să facem același lucru, dar avem nevoie de două lucruri. Avem nevoie, în primul rînd, de o statistică curată și reală, adică ar trebui să știm exact pe ce turiști ne bazăm și din ce țări emergente. Se pare că în acest moment sînt niște eforturi la nivelul Ministerului Turismului, susținute de patronate și de asociațiile de profil, în a încerca organizarea unei platforme naționale de evidență în toate structurile care sînt licențiate: în momentul în care apare un turist străin, să poată fi luate datele respective și să le folosești în evidență și în statistică.
Al doilea pas ar fi promovarea. Și ar fi organizarea unui OMD (Organizație de Management al Destinației) național, îi spunem noi, care ar însemna un oficiu național de promovare, dar promovarea să fie complet separată de minister sau de Autoritatea Națională de Turism – să fie un organism public-privat care să se ocupe de această promovare. Interesant este că România a avut asemenea organisme. În perioada interbelică, a avut ONT-ul organizat de Racoviță între 1924-1926, transformat în fundație regală de către rege în 1936, care avea birouri de promovare în străinătate și care făcea promovarea României. Se zice că românii sînt cei care i-au învățat pe greci: Oficiul național elen de promovare este înființat cu ajutorul românilor. Românii i-au ajutat să se organizeze și i-au învățat să facă promovare. Grecii au întors acest ajutor mai tîrziu, cînd, în primii ani după Revoluție, au școlit la școlile lor oameni de turism din România în cursuri de o lună, o lună și jumate, pe specificitățile turismului grec și ale turismului european, în general. România a avut în perioada 1998-2000 o organizație de turism a României care s-a ocupat de această promovare. Important a fost că a avut și o finanțare adecvată, în sensul că atunci toți cei care activau în turism plăteau o taxă de turism, care a fost între 1% și 2% din cifra de afaceri.
Ideea este că ne trebuie un OMD național, că îi spunem oficiu național, că îi spunem organizație, că îi spunem institut, nu contează, contează ca el să facă promovarea României. Să aibă o strategie pe termen lung, să fie scos din jocul politic, să nu fie influențat de schimbările politice, să aibe un buget cel puțin bianual care să-i permită să ne înscriem la tîrguri din timp și să beneficiem de facilități pentru această înscriere timpurie și care să facă studii și pe baza lor să facă campanii de promovare pe piețele care ne interesează. Orice țară își urmărește numărul de turiști sosiți și, în funcție de aceștia, își aranjează politica.
Dumneavoastră ați dat exemplul Slovaciei, e foarte bun. Eu vă dau exemplu Japoniei. Japonia, acum cîțiva ani, a avut un semnal de alarmă în frontieră în momentul în care au ajuns 10.000 de turiști români, după pandemie. Cînd și-au dat seama că este vorba de un potențial în creștere, OMD-ul japonez național, oficiul de promovare care avea sediul european în Germania, a venit și a început să facă promovare pe teritoriul românesc. A venit la tîrguri, la cele două tîrguri de turism, a început să organizeze evenimente, conferințe, cu sprijinul Ambasadei Japoniei și al partenerilor de pe piață. Și acest număr crește tot timpul. România nu a făcut pînă acum, în ultimii ani, pe nici o piață, un asemenea eveniment. Deci n-a spus, am văzut creșterea interesului, să zicem, de turiști din Polonia, care pare sensibil că acest număr de turiști polonezi crește, mai ales, în condițiile actuale, de intrare pe piață a unor jucători polonezi în hora turismului românesc, nu a făcut nici un eveniment în Polonia. S-a dus la tîrguri, a mai vorbit, a mai făcut ceva ambasada, dar nu a făcut o campanie pe teritoriul respectiv, exact cum dădeați exemplul Slovaciei.
Normal că ne trebuie genul ăsta de activități, care să nu fie sezoniere – nu doar ne ducem la tîrg și numai în perioada tîrgului ne promovăm, ci să avem o campanie înainte de tîrg şi după tîrg. Să avem o campanie pe teritoriul respectiv, să sprijinim touroperatorii români sau străini care publică programele de România în broşuri. Să avem infotrip-uri – că le avem cu parteneri străini, că le avem cu ziarişti, dar să le avem. Să simplificăm modul în care se pot organiza aceste infotrip-uri. Dacă vrem să organizăm împreună un infotrip, mîine, o să observăm că, dacă vrem să fim sprijiniți și de bani publici, el trebuie făcut printr-o licitație. Condițiile de licitație sînt impracticabile pentru cei de pe piață, baremurile la fel și așa mai departe. Nu. Trebuie să existe o posibilitate prin care cei implicați, atît autoritățile locale, cît și cele naționale, cît și agențiile de turism, indiferent din ce parte vin, că vin din ANAT ca asociație patronală, că vin din AER ca asociația de ecoturism, că vin din AIR pentru partea de incoming, să poată să fie prezente la respectivele evenimente și să poată să contribuie la realizarea lor.
Plus, trebuie regîndite structurile schemelor de minimis. Adică schemele de minimis de participare la tîrguri ar putea fi transformate într-o participare la tîrguri cu co-plată, în care statul să suporte, că normal, el are interes să aducă străini, iar co-participanții să participe cu niște sume stabilite, dar care să-i responsabilizeze și să-i facă să fie parteneri în acest proces. A existat schema de minimis de susținere a incoming-ului. A eșuat pentru că n-a avut finanțare și nu a fost bine organizată, pregătită și desfășurată. Ar putea fi reluată într-o altă formă. Ar putea să existe alte forme de incentivare.
Gîndiți-vă că sînt foarte multe agenții de turism care se duc la tîrguri de nișă. Am putea să creăm o bursă de promovare a celor care se duc la respectivele tîrguri, dînd niște grant-uri româneşti. Adică te duci şi promovezi România pe ecoturism, la Londra, sau te duci pe o destinaţie ca Statele Unite sau ca Japonia, unde nu se duce nimeni, sau în Asia? Perfect. Te duci pe eforturile tale, te duci prin organizarea ta, dar statul să te sprijine prin acest grant. Normal, cu niște reguli clare, cu niște obligații clare, dar existența acestui grant ar putea da fiecăruia posibilitatea să participe la o promovare mai specifică, mai specială, mai aproape de realitate. Pentru că și promovarea, că o faci cu bani mulți, cu bani puțini, ea trebuie să fie eficientă. Nefiind eficientă, e doar o utilizare a fondurilor.
Participarea României la tîrgurile internaționale. După cum știm cu toții, nu numai că este defectuoasă, dar este un deficit de imagine, dacă te prezinți în felul în care ne-am prezentat. Cum ați spus, există inițiative foarte punctuale, ale unor asociații sau destinații care încearcă să participe independent la aceste tîrguri, fără a se asocia cu imaginea standului României.
Problema a fost tot timpul, la promovare, lipsa de fonduri. Adică în momentul în care bugetul de promovare e atît de mic, între 1,5 și 2,5 de milioane de euro, tu efectiv te cîrpești să participi la tîrguri. Ai aprobările tîrzii, nu poți să beneficiezi de intrarea în platformele tîrgului, nu te duci cu o imagine coerentă… Toți spunem: Bine că participăm. Trebuie să trecem de faza asta, Bine că participăm, la o fază superioară în care să participăm pe o idee, pe o concepție. De asta spun că am avea nevoie de un OMD național și de un buget adecvat. Colegii mei spun: De exemplu, avem, la nivelul anului 2019, cum a fost întrebarea, 30 de milioane de turiști români și străini. Dacă fiecare turist ar plăti o taxă de turism la fața locului, la cazare, alta decît o taxă locală, de un euro, am avea 30 de milioane de euro, dacă nu, măcar o parte din ei, 10 milioane. Cu 10 milioane de euro poți să-ți faci o altă proiectare, o altă promovare. Ideea este că în acest moment de criză nimeni nu vrea taxe suplimentare. Nedorindu-se taxe suplimentare, e foarte greu să-ți spui, bun, fac un OMD național, dar din ce-l finanțez?
În istoria existenței oficiilor de turism din alte țări, promovarea a avut nevoie de niște fonduri, iar fondurile vin de obicei atît din domeniul respectiv, din taxe, dar vin și de la stat. Nu vin de la stat ca o povară a bugetului, ci vin prin utilizarea unei anume părți din ce încasează statul sub formă de taxe, accize sau altceva, care se hotărăște la un moment dat să se ducă spre turism. Deci aici este nevoie, în primul rînd, și de o decizie la nivel strategic, la nivel național. Gîndiți-vă că turismul, înainte de 1990, era un turism național, de stat, dar într-o economie planificată, în care statul era stăpînul a tot. Deci el hotăra unde se aduc turiști străini, în ce condiții se aduc – se hotăra inclusiv cu ce preț se vinde afară și cu ce preț se decontează în țară. Nu mai sîntem în acea situație, sîntem într-o situație total schimbată de libertate. Libertatea asta ne-a adus alte provocări. Sîntem pe o piață deschisă, unde toată lumea ne e competitor, ca să nu zic dușman, și în care noi nu sîntem pregătiți să facem față acestei competiții. Nu știm să folosim alianțe, nu știm să folosim parteneriate sau învățăm pe propria piele și atunci inițiativele sînt mici, minore și nu sînt naționale.
Deci trebuie regîndit totul, la nivel național, cu sprijinul asociațiilor, cu sprijinul patronatelor. Ni se spune: Puneți-vă toți de comun acord și veniți cu o poziție. Nu se poate, în turism, să ai o poziție unitară pentru toate categoriile de patronate și asociații care sînt în partea asociativă. Dar se pot crea, cum s-au creat la ora actuală, priorități. Atît Consiliul Consultativ al Turismului, unde sîntem membri, cît și Alianța pentru Turism, cît și marile patronate și federații, au făcut aceste situații de priorități. Le-au prezentat Guvernului, le-au prezentat celor de la Ministerul Turismului și se așteaptă acțiuni. De asta avem nevoie, de priorități și de planuri pe respectivele priorități.
Așteptați crearea acestui OMD național – s-ar putea să mai dureze ceva, pentru că, din ce-am observat, situația e destul de incertă în anumite zone. Adică s-au creat cîteva locale, cîteva regionale. Ideea era ca să se facă de la mic spre mare și, în momentul în care am avea acoperit din punctul ăsta de vedere toată România, să se creeze acel organism care să le înglobeze pe toate. N-ați făcut pînă acum nici un fel de încercare de colaborare cu cele deja create, care se mișcă mai bine?
A fost la început această viziune, dar viziunea normală nu este ca să plecăm de jos, mergînd în sus, ci acum se pare că se încearcă organizarea unei alte legi pentru OMD-ul național. E nevoie de un OMD național indiferent de modul în care se dezvoltă OMD-urile locale, județene și cele regionale, la care probabil se va renunța. Deci, OMD-ul național înseamnă efectiv ca cineva să spună „Eu mă ocup de astăzi înainte de promovarea românească”. Afară, dacă te duci, o să vezi că structurile sînt diferite. Inclusiv, moldovenii au structuri diferite. Partea administrativă, la ei, este la Ministerul Culturii: ce înseamnă autorizare, control, legislație e departament de turism în Ministerul Culturii. Iar promovarea este a unui oficiu – au avut curaj să-i spună Oficiul Național de Promovare. Noi avem o problemă pentru că nu putem să-i spunem ONT, cum ar fi normal să-i spunem, așa cum ne-au și sfătuit cei care ne-au făcut masterplan-ul, acum 10-15 ani…
Pentru că e un brand relativ cunoscut în anumite medii.
Da, dar problema este că el e blocat prin faliment. În momentul în care a existat ONT Carpați, a existat asocierea cu o firmă din Cipru și în momentul ăsta ea este în faliment, acea marcă nu ne mai aparține. Atunci e greu să-ți spui oficiu național, dar, normal, asta ar trebui să fie, un oficiu naţional și atunci de asta se încearcă găsirea altor denumiri. Problema este că în OMD-urile actuale, cred că dilema în care sîntem cu toții este vorba colegului de la Timișoara: „Ce este M-ul din OMD? Este marketing sau este management?”. Unii vor să fie mai mult marketing, alții vor să fie mai mult management. Cînd punem marketingul împotriva managementului și nu punem marketingul cu managementul împreună, avem o problemă și noi sîntem exact în dilema asta în acest moment. Și atunci îi spunem OMD național pentru că singura lege pe care o avem este asta care a fost pe rol și a pus pe picioare OMD-urile locale, județene.
Dar vorbim de o organizație de promovare la nivel național. Facem cursuri de OMD: facultățile de specialitate, la București și la Suceava, fac cursuri de manager de destinație. Deci, pregătim cadrele, le avem, că acum cîțiva ani nu le aveam, ne trebuie doar structurile în care să-i folosim. Le e frică de bani, că-s prea mulți, că-s prea puțini, că nu vor fi folosite fondurile sau că vor fi folosite în anumite scopuri. Ideea e că în momentul în care organizezi un oficiu de promovare pe reguli clare, vorbim de niște bugete pe care consiliul de administrație al respectivului organism le controlează și le raportează. Deci nu trebuie să ne gîndim că se vor aduna sume care vor fi folosite în anumite scopuri. Trebuie să ne gîndim la scopurile la care vom folosi banii respectivi.
Și, după părerea mea personală, existența unui OMD și punerea lui în aplicare, cît mai rapidă, este esențială – și se pare că decidenții politici au înțeles și, probabil, că îl vom avea în maximum doi ani. Este momentul de a declanșa nu neapărat o revoluție, ci pur și simplu un restart al turismului românesc, adică pe alte baze, pe alte principii și cu alte planuri de promovare și dezvoltare.
Da, evident, pentru că în momentul în care ai un organism care reprezintă România, de acolo pleci cu strategia: unde mă promovez, cum, care sînt bugetele, care este imaginea mea, trebuie să am un brand. Avem un brand, îl folosim pe acela?
Nu, cred că trebuie refăcut brand-ul.
Știm cu toții, Dracula vinde peste tot. Toată lumea știe despre el…
Trebuie refăcut brand-ul și cred că ar trebui creat un brand printr-un efort al tuturor. Să fie ceva, un cumul de imagini, care să reprezinte mai bine toate sectoarele din turism. Turismul românesc din acest moment este foarte variat, este greu de clasificat, adică noi încă lucrăm pe clasificările vechi. La școală, studenții învață că turismul poate fi național și internațional, că turismul internațional poate fi de incoming și de outgoing și așa mai departe. Dar trebuie să ne uităm la turism, la ospitalitate, ca o umbrelă mai mare pentru turism, pentru hoteluri, pentru restaurante și la ce aduce turismul respectiv. Că e turism intern, că e turism extern, că e turism de vacanță, că e turism de conferințe, că e turism sportiv, că e turism cultural, că e turism medical, că e turism, nu știu, în ghilimele, de emigrație, cum a fost cazul, că e turism de shopping, cum se întîmplă la frontieră. Deci ideea este că orice fel de deplasare de aceasta este turism. Dar a-l transforma în turism de calitate înseamnă a crea, a vinde, a promova experiențe. A veni cu povești.
În afară de jurnaliștii de turism, nimeni nu mai vorbește de povești. Mai vorbesc ghizii, dar ghizii vorbesc dispersat, nu vorbesc într-o voce unitară. În momentul în care prezinți un oraș, o țară, trebuie să prezinți pe bază și de poveşti – că sînt povești adevărate, că sînt povești create sau inventate, că sînt strategii de marketing, că sînt dorințele tale de a evolua în lumea profundă, în mișcare și schimbare, toate acestea trebuie transpuse în ceva. Cel mai bine se vînd pachetele turistice care implică în valoarea lor ceva nou, fie o poveste, fie o experiență.
Atîta timp cît vinzi numai cazare, masă și puțin agrement sau puțin timp liber, poți fi în competiție cu oricine și, de fapt, tu nu creezi plusvaloare. În momentul în care vinzi un pachet turistic care are o poveste, care are o rută, care are o temă, în pachetul turistic valoarea ta nu poate foarte simplu măsurată, copiată și, respectiv, redusă la nivelul unei concurențe. Ea este valoarea pachetului tău. Cineva vine și creează un alt pachet, intră cu tine în competiție, dar vorbim în momentul ăla de creație, nu mai vorbim de a vinde servicii – a le lua, a le pune într-un pachet, într-un coș comun și a le vinde. Ideea este să creăm aceste experiențe.
Uitați-vă la ce se întîmplă aici, unde se încearcă aceste rute culturale și promovarea acestor rute. Sînt foarte interesante, sînt foarte bune, dar la un moment dat facem o promovare de dragul de a face promovare, adică facem niște rute de dragul de a face rutele respective. Contează și unde le vindem, cui le vindem și ce realizăm, ce produc. Pentru că, normal, folosim fonduri europene pentru a le promova, folosim inteligență umană care e plătită pentru a crea aceste rute, dar după aceea ele trebuie transformate în ceva. Uitați-vă ce se întîmplă la noi cu Via Transilvanica, efectiv, prima rută și primul produs, făcut de jos în sus, prin voluntariat, de oameni care au investit foarte mult în această imagine: au creat un drum care începe să devină important pentru România și începe să devină, similar cu Camino de Santiago, în Spania, în Franța sau în Portugalia. Chiar dacă nu-l folosim în totalitate, faptul că turiștii străini încep să ceară să participe sau să viziteze sau să vadă niște itinerarii din Via Transilvanica, și tu le incluzi în cadrul unui pachet ca o drumeție de o zi, de o zi jumătate, sau ca o etapă într-un pachet, deja ruta asta și toată munca oamenilor care au dus la această rută se transformă într-o realitate. Adică aduce ceva efectiv palpabil. Aduce bani comunităților, aduce dezvoltare comunităților, aduce cunoaștere, aduce unitate, că a fost creată ca un drum care unește destinațiile și regiunile românești. Deci, devine o poveste. Gîndiți-vă cum ar fi să iau fiecare itinerariu și să fac o poveste pentru fiecare itinerariu, cum au făcut englezii, pe vremuri, cîte o poveste pentru fiecare zonă costieră din Spania, ca să-i dea un nume specific, de la Costa Blanca la Costa Brava. E același lucru.
În discuția asta foarte amplă despre aducerea turistului străin în România nu am atins încă problema infrastructurii. Pentru că, da, bun, îi spun o poveste, mă duc la tîrguri, îi explic, vai ce frumos, și așa, dar, în momentul în care încerc să-l aduc concret, o să văd că nu e aeroport în zona respectivă, că din București pînă în Maramureș se face atît cît se face. Într-adevăr, se lucrează la autostrăzi, dar… Marea majoritate a turiștilor vin pentru evenimente și business în București. Omul are o delegație de trei-patru zile, a rezolvat în primele trei zile ce afacere avea și i-a mai rămas o zi: Băi, hai să văd și eu țara asta, ce pot să văd într-o zi din România?
Țara se dezvoltă treptat și atunci se dezvoltă și infrastructura. Uitați-vă că fluxul de turiști străini a dus la investiții în hoteluri. Deci după vîrfurile din ultimii ani s-a investit în hoteluri, acum după stagnarea, să zicem, sau după căderea de după pandemie, investitorii sînt puțin mai precauți. Dar, după orice moment de creștere a fluxului de turiști străini, are loc și o creștere de hoteluri. Pe de altă parte, turismul a existat tot timpul, în condițiile de infrastructură respective. E clar că distanțele între București și, să zic, mănăstirile sau bisericile fortificate din Transilvania, care sînt în UNESCO, fac ca pe drumurile actuale, nemodernizate, să fie drum de o zi.
Se vede foarte puternic această modificare, de exemplu, la programele care pleacă de la București și se duc la Piatra-Neamț. Dacă înainte le făceam într-o zi, plecînd din Bucureşti dimineața, cu o masă pe drum ca să ajungă seara la Piatra-Neamț, ca să te apropii de miezul Moldovei și de mănăstirile din Bucovina, acum, datorită bucăților de autostradă care s-au adunat, poți să faci un program de genul o jumătate de zi la București, o masă la București, un dejun mai rapid, după care să pleci ca să ajungi la Piatra-Neamț în timp util pentru cină și cazare. Deci s-au făcut niște salturi. E clar că, cu cît salturile astea vor fi mai evidente, va fi mai ușor pentru turismul respectiv. Aeroporturile s-au modernizat, dar politica companiilor aeriene, inclusiv a celor low cost, se duce spre traficul care le asigură continuitate tot timpul. Traficul ăsta nu e turistic, e așa numitul trafic etnic. La noi, companiile de low cost care au existat sau care mai există s-au dezvoltat pe acest trafic. Traficul turistic a venit ca o completare a acestui trafic.
Momentan, traficul turistic nu a fost susținut decît de cîteva încercări de charter pe piața israeliană, cînd nu era război, și pe alte piețe, cum e piața spaniolă. Dar altfel, noi nu avem companii aeriane care… Nici Tarom nu are componentă de incoming. Tarom se gîndeşte să supravieţuiască, mai are nişte avioane pe care le mai dă din cînd în cînd la charter-ele de outgoing, şi în rest îşi face cursele lui. Gîndiţi-vă la Oradea, care a vrut să-şi facă propria companie aeriană ca să poată să se promoveze și să se prezinte mai bine. Probabil, la un moment dat, OMD-urile vor fi obligate să-și unească forțele inclusiv pentru asta. Este o tendință în acest moment de creare a unui OMD regional neoficial, deci care vine de jos în sus, unde statul nu e implicat, în Transilvania, unde asociațiile de promovare și OMD-urile importante, gen Timișoara, Sibiu, Oradea și altele, vor să creeze un OMD Transilvania. Gîndiți-vă că acest OMD regional Transilvania ar putea avea forța să sprijine companii aeriene să vină să zboare în mijlocul țării și să poată să susțină acest trafic turistic. E clar că toate astea trebuie făcute într-un plan general, și de strategie, dar și de utilizare a eforturilor de promovare, și a fondurilor care ne sînt la îndemînă.
Discuția este foarte amplă, am atins doar vîrful aisbergului. V-aș întreba pe final care sînt previziunile dumneavoastră pentru viitorul apropiat al incoming-ului, în contextul vremurilor tulburi pe care le trăim?
Problema este că nu cred că ne putem aștepta la o creștere a incoming-ului, așa, din senin, în următorii ani. Gîndiți-vă că în momentul ăsta luptăm pentru supraviețuire. Era să dispărem, în momentul în care ar fi crescut TVA-ul la hoteluri și restaurante, cota redusă s-ar fi desființat, în momentul ăla am fi fost distruși, pentru că nu am fi avut de unde să o susținem în plin sezon. Și așa creșterea de 2% pe care am susținut-o noi, cei care lucrăm, pentru că partenerii externi aveau programele vîndute și nu puteau să mai intervină, a dus la un fel de liberalizare a prețurilor și de creșteri cam de 5-6%. În 2026 sînt creșteri foarte mari, pentru că toată lumea trebuie să-și acopere cheltuielile și nimeni nu ține cont de ce e nevoie pe plan extern, toată lumea își rezolvă problemele pe plan intern.
Deci e foarte greu să găsești parteneri și prețuri ca să poți să vinzi. Faptul că am întîrziat mult cu prețurile, faptul că și acum am dat prețuri partenerilor externi cu tot felul de ghilimele, adică le-am dat, dar le vom confirma după ce vom fi informați asupra TVA-ului. Se spune, neoficial, că nu va crește, dar pînă nu aflăm oficial, nu putem să ne confirmăm tarifele pentru 2026. În 2026 va fi greu, adică vom trece de la supraviețuire la un mic respiro. În momentul în care lucrurile se vor stabiliza, dacă Guvernul nu crește acest TVA specific pentru hoteluri și restaurante, care actualmente este la 11%, dacă își respectă promisiunea ca, în 2027, dacă situația financiară, economică, o va permite, să revină la cel trecut de 9%, în momentul ăla vom avea puțină liniște să ne gîndim la viitor.
Pînă atunci e o luptă de supraviețuire. Spunem cu toții că turismul de incoming a staționat sau a încercat să supraviețuiască sau moare și nu se predă… Ne jucăm cu cuvintele. Dar, per total, pînă nu avem liniște, nu avem predictibilitate și nu avem niște politici de susținere, nu putem vorbi de o creștere cum ne-o dorim. Adică ne dorim cu toții ca să nu mai vorbim de 2,5% din PIB sau de 5%, dacă facem alte socoteli. Sînt colegi mai curajoși care zic 10% din PIB, dar asta e departe. Sînt colegi care zic zece milioane de turiști străini, dar și asta e departe. Ideea e că pentru moment supraviețuim, ne organizăm, facem față, dar la un moment dat va trebui să ne pregătim să ne relansăm, să ne dezvoltăm și să facem mai multe. Eu așa văd lucrurile.
(articol publicat în Cațavencii nr. 1/744 din 7 ianuarie 2026 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment