Ora de Turism de astăzi este dedicată foștilor elevi ai anilor ’80 cărați, cu clasa, în excursii cu tematică patriotic-comunistă: Barajul Bicaz, al doilea ca mărime după Porțile de Fier, stăvilarul celui mai mare lac artificial de acumulare din țară, aferent hidrocentralei Bicaz-Stejaru, botezată, la inaugurare, pe 1 iulie 1960, „V. I. Lenin”, era din seria clasică de destinații istorice Mausoleul de la Mărășești (unde îți primeai, în cadru festiv, cravata roșie de pionier) – Închisoarea Doftana (la care învățai că Tovarășul a făcut pușcărie bună, pentru binele poporului) – Muzeul PCR din Capitală (în care singurele exponate interesante erau cadourile primite de Tovarășul și Tovarășa de la omologii lor, șefii de trib, ăsta… stat africani). În discursul învățătorului/profesorului ghid de ocazie către grupul de școlari descărcat din autocar și adunat lîngă balustrada barajului se amestecau metri (97 – adîncimea maximă a lacului, 127 – înălțimea barajului), kilometri (35, 0,2-2 – lungimea, respectiv lățimea minimă și maximă a lacului) și metri cubi (1,23 miliarde – volumul maxim de apă, 2,25 milioane – betonul turnat, 700.000 – roca excavată sub nivelul Bistriței), un conglomerat de cifre din categoria celor cu care propaganda comunistă umplea planurile cincinale ale producțiilor record și paginile manualelor școlare.
Ce se omitea să li se spună copiilor (și nu numai lor)? Parametrii suferinței umane asociate construcției barajului: cîți dintre deținuții politic, militarii în termen și voluntarii forțați să muncească aici și-au lăsat oasele în fundație în cei zece ani de lucrări (cîteva sute, nu se știe exact), cîți localnici au fost obligați să-și părăsească țarina, casa, strămoșii din cimitir (18.760), cîte sate au fost rase de lama buldozerului (20; Răpciunița și Cîrnei au dispărut în totalitate). Singura dovadă că aici au locuit oameni ar fi turla bisericii rămase pe fundul lacului, care e vizibilă, se spune, în anii mai secetoși; legendă sau nu, cert e că doar cîteva case mai norocoase și o parte din obiectele cu valoare etnografică din ele au supraviețuit, primind buletin de București, odată cu mutarea la Muzeul Satului.
Dacă ajungi acum în zonă, ca să privești peisajul fără să-ți rănești ochii, pe imagine ar trebui blurate mizeriile deja clasice obiectivelor turistice ușor accesibile. În lac, locul păstrăvului și al lostriței a fost luat de peturi, cauciucuri, resturi de tot felul; pe mal, pescari de ocazie dau la obleți, în pauza dintre două grătare, consoartele acestora (își) întorc cărnurile la soare, iar progeniturile lor bat voios mingea printre gunoaie, pe ritmuri de manele emise din Logan-ul cu uși larg deschise. Turism ieftin, tipic românesc, la clasa economic. Pentru amatorii de agrement la business, Complexul Turistic Naval Port Bicaz, debarcaderul cu restaurant și hotel pe ponton, oferă cazare în apartament plutitor, la 150 de lei/noapte, și plimbări pe lac cu vaporașul, la 10 lei/jumatea de oră.
Nu, mersi, refuzi politicos oferta și, după o ultimă privire spre cursul de apă imaginar pe care, odinioară, înainte de construcția barajului, treceau plutele țapinarilor coborîți pe Bistrița din Țara Dornelor, îi lași pe picnicari cu Marea dintre munți a lor, urci în mașină și ții șoseaua de pe marginea lacului, pe ruta Potoci – Hangu, spre Durău. Te duci să vezi Bicazul de la mare înălțime: de pe Toaca Ceahlăului, de acolo de unde distanța șterge din peisaj toate detaliile sordide.
(articol publicat în Cațavencii nr. 23/152 din 11 iunie 2014 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment