Locul: În episodul de astăzi adăugăm la colecția hotelurilor de trei stele renovate românește, în care se face turism pe stil vechi, hotelul Vacanța din Geoagiu-Băi.
Dotările: Camera 102, cu balcon spre parcarea din față și acces direct pe copertina intrării în hotel, a fost recondiționată parțial, atît cît s-a putut. În sensul că, în momentul în care s-a ajuns la finisaje și dotări, s-au cam terminat banii. Nu că m-ar interesa foarte tare, dar sînt vag curios cine se mai uită azi la un televizor cu tub catodic diagonala 37 cm, în afara vizitatorilor unui muzeu al electronicii.
Prețurile: Fiind cazat aici pentru o noapte împreună cu colegii de la școala de ghizi, n-am plătit direct la recepție, așa că tot ce știu referitor la prețuri am citit în seara aia într-un A4. Meniul improvizat al restaurantului de la parter, din care, excluzînd șnițelele, cotletele și alte cefe cu cartofi prăjiți, ne-au atras atenția niște virșli cu hrean, un fel de crenvurști locali (4,80 lei perechea), serviți pe o farfurie moștenită din regimul ălălalt, mai bătrînă decît mulți dintre noi. Și aici ajungem la senzația pe care o ai în hotel,…
Ambianța: …de amestec ciudat de vechi și de nou, de Frankenstein al HoReCa-ului. Și lucrul ăsta, care, la o privire superficială păcălită de gresie și termopane, nu se vede, se simte, odată cazat aici. Ce nu înțeleg unii patroni e că degeaba renovezi, cît timp serviciile rămîn aceleași. Dacă mobila mai poate fi înlocuită și pe pereți poți da oricînd cu un var, spiritul locului transmis din generație în generație personalului e ceva mai greu de schimbat. Angajații vechi sînt îndărătnici la orice modificare, nu știu să zîmbească și au atitudinea aia de stăpîni ai clientului; ăștia mai tineri copiază comportamentul veteranilor sau nu le pasă.
Greșeala noastră a fost să vrem să bem o sticlă de vin. Chelnerița alocată mesei, o fătucă cu o față nevinovată rău, care părea rătăcită pe-acolo, ne-a lăsat tablou, întrebîndu-ne pe noi, clienții, de unde s-o aducă, în timp ce colega mai hîrșită, care își făcea de lucru ceva mai încolo cu niște pahare, rîdea pe înfundate de situație. O situație atît de penibilă, încît ne era și jenă de jena ei. După ce-am depășit stupoarea inițială, i-am zis cel mai logic lucru posibil (“Păi, nu știu, nu lucrez aici: întreabă-l și tu pe barmanul hotelului!“) și am reluat discuția cu amicii de unde-o lăsasem. S-a întors într-un tîrziu cu un vin de la un producător local obscur, incredibil de scump și de prost. Probabil că-l întrebase pe barmanul hotelului din celălalt capăt al stațiunii.
(articol publicat în Cațavencii nr. 20/303 din 24 mai 2017)
Be the first to comment