În dimineața debarcării de pe Fantasia la Barcelona, eram împreună cu colegii Marinela, Oana și Nelu pe Puntea 6, în Piazza San Giorgio, o braserie de vreo 15-20 de mese dintr-o patio cu minifîntîni arteziene anticameră a cazinoului, înconjurată de magazine fancy de ceasuri, bijuterii și haine de firmă, pentru posesorii de carduri groase. Cît așteptam să fim chemați la recepție ca să ni se facă vînt de pe vas, ei și-au comandat cappuccino, frappé–uri și alte lichide vîscoase cu pai, eu – o Heineken la draft. Ce să zic, mă simțeam ca un tată în cofetărie, care, după ce le-a cumpărat copiilor prăjituri, și-a luat și pentru el o bere.
Într-o pauză de conversație, am început să le povestesc cum am băut pentru prima (și singura) dată cappuccino, din greșeală: “A doua zi după meciul de la Euro 2008 de tristă amintire România-Olanda (ăla în care un Pițurcă ridicol de fricos a aplicat o tactică superdefensivă, nesimțind că olandezii, deja calificați, ne-ar fi lăsat să-i batem, dar, mă rog, asta-i cu totul altă eroare…), am plecat de la Berna spre Milano pe TransAlpina – aia originală, elvețiană – și ne-am oprit pentru o cafea pe terasa hotelului Sonne din St. Moritz. Companionii mei au comandat cîte un cappuccino, eu am cerut o cafea neagră și m-am dus la budă. Cînd m-am întors, surpriză: tăntălăul de ospătar îmi adusese și mie tot cappuccino. Inițial, am vrut să-l refuz. L-am băut, pînă la urmă, în premieră absolută, ca să rămîi și tu cu ceva memorabil de la St. Moritz, după cum s-a exprimat colega mea de călătorie de-atunci. De parcă numai asta așteptasem toată viața pînă în momentul ăla ca să beau lapte cu o spumă de nes: să ajung într-o stațiune de schi elvețiană, vara!“.
N-am terminat bine de zis cele de mai sus și s-a întîmplat o chestie complet inexplicabilă: deși nimeni nu mai comandase altceva, chelnerul s-a prezentat la masă cu un cappuccino pe tavă și, spre marea mea stupoare, după o scurtă analiză a situației consumurilor noastre din cești și pahare, fără să întrebe, mi l-a pus în față și a plecat lăsîndu-mă interzis! Nedumerit, m-am uitat în jur: nu părea că cineva de pe la mesele vecine ar plînge după el. Vă imaginați hohotele de rîs care au urmat… Nici acum nu știu exact ce s-a întîmplat. Se poate să fi fost farsa comesenilor (s-au jurat că sînt nevinovați) sau, eventual, a vreunui alt glumeț din braserie care știa românește și a auzit povestea (posibil, dar puțin probabil).
Da, dacă cumva vă întrebați, am respectat tradiția: l-am băut și pe ăsta, la fel ca pe cel celebru din St. Moritz. Al doilea cappuccino memorabil*. Ultimul, sper.
* După ce laptele s-a întîlnit în stomac cu berea, un cocktail de genul ăsta nici nu putea fi altfel.
(articol publicat în Cațavencii nr. 32/263 din 10 august 2016)
Be the first to comment