Era duminică, pe la prînz; abia coborît din Bucegi, de la cabana Mălăiești, împreună cu doi amici munțomani recuperam mașina parcată în marginea Rîșnovului, la intrarea în traseu, și o luam încetișor, fără chef, către casă. Nu mai știu cine a avut ideea, dar la un moment dat s-a auzit un “Hai, la cetate!“. Și, după ce lăsam mașina în parcarea de la poalele colinei, luam la pas kilometrul de serpentine în pantă dulce (pentru cei care urcă și un etaj cu liftul există un tractoraș cu remorcă) și plăteam taxa de intrare (10 lei), eram cetățeni cu acte în regulă, pînă la terminarea programului de vizitare (9-19).
Prea multe nu sînt de văzut dincolo de poarta cu grilaj metalic din bare ascuțite: resturi de ziduri din piatră și ruine acoperite cu țiglă ale fostelor turnuri de apărare, scări din lemn spre zone închise din motive de siguranță, magazine cu suveniruri kitsch în puținele clădiri rămase în picioare, două-trei panouri explicative. Pe platforma îngustă din zona cea mai înaltă, lumea se înghesuia să vadă de sus, prin luneta cu jetoane, ce fac rîșnovenii de jos.
Pînă să intrăm în mini-muzeul găsit din întîmplare pe una din străduțele cetății, aproape că regretam intrarea. Înăuntru, într-o încăpere plină cu hărți, poze vechi, haine și pălării de epocă, unelte tradiționale, monede și insigne, ne aștepta pentru o scurtă lecție de istorie locală curatorul (și proprietarul) micii colecții de obiecte, domnul Gheorghe Samoilă-Samo, îmbrăcat într-o vestimentație medievală de străjer al cetății.
Prima denumire cunoscută a locului e Cumidava, așezarea daco-romană fortificată cu valuri de pămînt, palisade de lemn și șanțuri cu apă care protejau locuințe parțial săpate în stîncă. Un mileniu și ceva mai tîrziu, pe la începutul secolului al XIII-lea, cavalerii teutoni stabiliți vremelnic în Țara Bîrsei aduceau în zonă coloniști sași pentru că populația românească de la acea vreme era încă în epoca plugului de lemn. Meșterii sași au coordonat construcția cetății țărănești în care localnicii se refugiau cînd năvăleau tătarii: drumul comercial din trecătoarea Branului era ruta recomandată de GPS pentru o invazie a oștilor dușmane în Transilvania.
Menționat prima dată ca Rosnou în documentele medievale ale anului de grație 1331, Rîșnovul avea să-și schimbe ulterior numele de mai multe ori. Nu semnificativ – toate sînt denumiri derivate din radicalul etimologic roz (trandafir, în latină, slavonă sau germană), emblema orașului: Rasnow (1337), Roșnow (1343), Roșinov (1377), Rosarum (1388). Alte variante: Râjnov, Ruja, Ruje, Risenau, Rusnâ, Rîznâ, Rűznâ, Rosenau, Rozsnyó. Și, probabil, Rose Town, pentru anglofonii rătăciți în zonă.
În perioada feudalismului dezvoltat (sec. XIV-XVI), în cetate se dezvoltă breslele tîmplarilor și țesătorilor, ale căror produse erau foarte căutate pe piața tîrgurilor din Țara Românească. Breslele brînzarilor în coajă de brad, cîrnățarilor afumați și siroparilor din brad de marginea drumului aveau să apară mult mai tîrziu. Pentru că în situațiile de asediu era mare nevoie de o sursă de apă în interior, legenda spune că fîntîna din incinta cetății, adîncă de 146 de metri, e opera a doi prizonieri turci, cărora li s-a propus un deal: să sape tunelul de evadare vertical și, dacă dau de apă, sînt liberi să plece. Băieții au băgat la lopată vreo 17 ani (1623-1640), pînă să-și ude picioarele. Ce s-a întîmplat apoi cu ei, legenda nu mai spune.
Domnul Samo are cîte o poveste interesantă pentru fiecare poză de pe perete (exemplu: primul ghid montan român, un nene cu mustață fioroasă care ne privește aspru dintr-un instantaneu sepia, a trăit pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea; pînă a murit, încercînd să-i aducă regelui o floare de colț – a dat colțul, căzînd într-o prăpastie cu floarea în gură) și amintiri despre diverse evenimente ale cetății (în 1974, a fost figurant în filmul lui Sergiu Nicolaescu Nemuritorii, care are cîteva scene turnate aici).
La plecare, am fost martorul unei năvăliri moderne: două X5-uri cu număr de București trecuseră de bariera de jos, de la intrare, și parcaseră în poarta cetății. Invadatorii (faună de mall tuciurie, obișnuită cu cetățile țărănești bucureștene, echipată corespunzător: ei – în negru, ele – în roz, cu toții – ochelari de soare, lanțuri de aur) vorbeau urît cu paznicul care le atrăsese atenția că nu e permis accesul auto în zonă. În locul gardianului, nu i-aș fi amenințat cu Poliția: le-aș fi aruncat direct niște apă fiartă. Și niște plicuri cu cafea instant, de bun venit – la ce prostii vă gîndeați?
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 12/1002 din 23 martie 2011)
Be the first to comment