În ultima zi de Istanbul am părăsit traseele turistice și am luat-o, la întîmplare, departe de bulevarde, pe străduțele neatinse de ochi de turist ale căror trotuare se transformă în piață cînd nu te aștepți. De pe tarabele pline cu orice-ți imaginezi, de la chiloți la rahat, am transferat în ghiozdan doar niște smochine uscate (15 lire kilogramul).
Singurul loc foarte turistic al zilei a fost Grand Bazaar, o piață veche de peste cinci sute de ani, deschisă non-stop din 1461. Un cartier de străzi acoperite cu bolte mozaicate prin care te pierzi, ale cărui intrări sînt păzite de detectoare de metal și agenți de securitate, un precursor al mall-ului, în care de sute de ani lumea merge și pentru shopping, și pentru entertainment: momentele de stand-up ale vînzătorilor care-și fac numărul, prezentîndu-și materialul într-o atmosferă profund orientală, cu arome de condimente și luciri de bijuterii, sînt un spectacol gratis, plătit doar de fraieri (găsești același lucru la jumătate de preț, fără să te tocmești, oriunde altundeva în oraș).
Apropo de Bazaar și de prețuri: după cum sper că ați observat, în călătoriile mele nu intru numai în muzee, hostel-uri, baruri și restaurante, ci și în supermarket-uri și piețe, ca să iau pulsul locului, să aflu cum trăiesc localnicii față de noi, care e costul vieții lor de zi cu zi. Am fost surprins să constat că, spre deosebire de Europa, în care prețurile la alimente s-au aliniat cam peste tot, în sus (nu numai în UE, ci și în țări considerate, nu mai departe de acum 10-15 ani, foarte ieftine, de la Albania, Macedonia și Serbia la Moldova și Ucraina), în Turcia, mîncarea costă mult mai puțin. Calculați singuri: cu 10 lire turcești, echivalentul a 11 lei (la începutul lui octombrie; acum, după o scurtă devalorizare a lirei, 10 lei), într-un Carrefour de cartier, am cumpărat așa: o caserolă de salată à la russe, două țiple de rulouri cu chilli con carne și una de cremvurști (am crezut că sînt cîrnați de bere; eticheta, doar în turcește, mai mult m-a încurcat decît m-a ajutat), un bidon de doi litri de apă plată. Apă, pentru că prohibiția religioasă a alcoolului a umplut de taxe sticlele de băutură: în supermarket, cea mai ieftină bere e 7 lire (la cîrciumă, costă dublu – 14 lire, dar băiatul care pescuia clienți în stradă mi-o lăsa și la 12, la prima negociere), iar cel mai ieftin vin, 15 lire.
Cu ultimele 120 de lire din portofel am urcat într-o cursă de linie Istanbul-București din autogara Aksaray. O adevărată experiență turistico-negustorească. Habar n-am avut că, la 27 de ani după exodul rulmenților românești în Turcia și al blugilor turcești în România, pe traseul ăsta, se mai face încă bișnițăreală. Pardon, turism de shopping, cum îi zice mai nou. În autocarul ocupat pe jumătate, din cei vreo 25 de pasageri, singurii turiști veritabili eram eu, un turc tînăr (student, probabil) și un altul mai spre 50 de ani, trimis în delegație la București. Restul, majoritatea femei de afaceri, au dat șpaga cuvenită șoferilor și au burdușit cu atîtea sacoșe de rafie cala de mă întrebam cam cîte zile o să stăm în vamă. Întreprinzătoarea de pe scaunul vecin, o mamaie cu pensie mică, face drumul ăsta cam o dată la două luni; marfa (pulovere, pături, fețe de masă) o vinde prin spitale, unde și-a format deja o clientelă fidelă.
Am ieșit din Istanbul pe la asfințit, pe ritmurile tradiționale ale unei manele locale puse în difuzoare de șoferii turci foarte amical întreținuți de aripa tînără a afaceristelor, care se hlizea călare pe schimbătorul de viteze. De vama turcă am trecut repede (șoferii au cotizat prompt) și, după o pauză în duty free-ul dintre Turcia și Bulgaria, din care mi-am luat o sticlă de whisky Glen Ellis, la 10 euro litrul, de alungat plictiseala drumului, a urmat intrarea în UE. Printr-un hangar în care vameșii bulgari ne-au (co)borît cu tot cu bagaje, pentru un control amănunțit. Nu ne-au ținut decît două ore, semn că și ei și-au primit partea.
(articol publicat în Cațavencii nr. 48/331 din 6 decembrie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment