Distrugeţi la Vatican!
Miercuri dimineaţă. Trenul Civitavecchia – Roma pleacă spre Stazione Termini, lăsîndu-mă pe peron în staţia San Pietro. Mă întorc din Sardinia cu rucsacul burduşit cu sticle cu vin şi alte diverse suveniruri pentru rude şi amici, la limita greutăţii maxime admise la avion. Plus, informaţie importantă, nişte cleşti speciali de mufat cabluri pentru reţea de calculatoare, găsiţi mai ieftin pe-acolo (în timpul liber dintre două articole, am un hobby: IT-ul), pe care din lipsă de spaţiu i-am cazat prin buzunarele laterale. Rucsacul de 100 litri umplut pînă la refuz mă transformă într-un elefant cu cocoaşă, care se mişcă agale spre Vatican.
Cum era să-l “asasinez” pe Papa (Doamne, iartă-mă!)
Deşi e doar ora 8.30, intrării laterale în piaţa mărginită de colonade i-au crescut cozi uriaşe. Mă alătur rîndului cu cetăţeni de diverse vîrste şi de prin toate colţurile lumii, mulţi în grupuri organizate cu cartonaşe galbene în mînă, probabil un fel de invitaţii. De ce se înaintează aşa greu? La accesul în piaţă, repetiţie generală pentru check-in-ul de diseară: un scanner de aeroport e pe poziţie, înconjurat de uniforme albastre. Una dintre ele, o tanti blondă care are mai degrabă mişcări de vînzătoare (de supermarket) decît de vînătoare (de terorişti), îmi detectează sticlele. Nu e voie cu ele înăuntru. And now, what? Păi, le scoţi mătăluţă frumuşel din rucsac şi le arunci la tomberon, îmi explică prin semne amabila carabinieră.
Dar ideea de a desface calabalîcul în public nu-mi surîde absolut deloc, pentru că sticlele sînt înfăşurate în tricouri – să n-am surprize cu cioburi cînd îmi recuperez bagajul pe bandă la Băneasa – şi ca să dau de ele prin rucsac am nevoie de hartă. Unde mai pui că operaţiunea asta, ar urma să o execut direct pe caldarîm, neexistînd un spaţiu special, sau măcar o masă, pentru aşa ceva. Aşa că, spre stupefacţia asistenţei (gestul ăsta cred că a fost contabilizat şi în Ceruri), îmi iau căsuţa la spinare, mă întorc şi plec. Sînt, cred, unicul caz care renunţă la o vizită la Vatican în favoarea cîtorva sticle de vin. Pentru unii dintre ei, mai ales cei veniţi de departe, e de neînţeles; probabil că şi-au dorit o viaţă întreagă să ajungă aici şi nu concep că cineva ar da cu piciorul la ocazia asta.
Ca să fiu sincer, nici eu: renunţ pe moment, dar nu mă împac cu soarta. Conştiinţa de jurnalist mă împinge să văd care-i faza cu mulţimea. Ocolesc cozile şi ajung la capătul colonadelor, la intrarea principală, cea dinspre Via della Conciliazione, baricadată cu maşini de poliţie şi împînzită de carabinieri. Jumătatea de piaţă dinspre Bazilica Sfîntul Petru e plină cu scaune repartizate pe zone delimitate de garduri metalice, două ecrane imense au mira tv a Vaticanului pe ele, iar camere video sînt amplasate peste tot, în special pe coronamentul colonadelor.
Îl întreb pe un puşti înalt şi uscat din Garda Papală – îmbrăcat gen papa(ga)l multicolor, tunică în dungi verticale roşu-galben-albastru, pantaloni bufanţi şi bască -, ce se întîmplă. Public audience today, man. Aha, deci sînt şanse să fiu binecuvîntat de Papa. Dar cum intru?
Un grup de carabinieri păzeşte ceva ce pare a fi o altă cale de acces în piaţă. Nu se vede nici un fel de scanner. Îmi iau inima în dinţi şi dau să trec. Primul cerber mă opreşte, îmi zîmbeşte amical, începe să controleze rucsacul, deschide un buzunar lateral şi se albeşte brusc la faţă. Santa Maria, Madre di Dio! Cos’è questo? Indică, bîlbîindu-se îngrozit, mînerul roşu al cleştelui de mufat. Abia în acest moment, îmi amintesc de nenorociţii de cleşti şi realizez în ce belea m-am băgat. În memorie rulează pe repede-înainte un videoclip cu mine în rol principal. La secţie, dînd explicaţii şi mufînd cabluri cu lampa în ochi… Am atras deja atenţia celorlalţi carabinieri, care se apropie să vadă despre ce-i vorba. După un scurt moment de tensiune (puls 200 la toată lumea) în care eu îmi caut cu greu cuvintele, unul dintre ei – probabil tehnicul grupului, destinde atmosfera dînd din cap înţelegător: Aa, electtricista! Şi mă lasă să intru, dupa ce îi promit solemn că n-o să scot cleştele din rucsac. Ajung, tremurînd încă, la zona cu scaune chiar la timp; în acorduri de orgă, pe ecrane apare papamobilul şi imediat, la cîţiva metri de mine trece Sanctitatea Sa.
Mă întreb şi acum, ce s-ar fi întîmplat dacă nu-mi ţineam promisiunea. Dar dacă în locul meu era vreun glumeţ amator să intre în istorie?
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 20/908 din 20 mai 2009)
Be the first to comment