Cum ne-a inventat nouă un irlandez obsedat de colți de vampir și sînge vărsat mitul Dracula, așa le-au creat americanii marocanilor brandul Rick‘s Café: din nimic, a apărut un loc iconic pentru toți romanticii lumii care, de prin ‘42 încoace, au tot suspinat la povestea de dragoste dintre Rick și Ilsa din Casablanca. Ei, și uite-așa un celebru film alb-negru a făcut publicitate mondială celui mai faimos bar african (probably, vorba reclamei) care n-a existat vreodată. Pînă în martie 2004, cînd un tip isteț l-a înființat, într-o clădire din apropierea portului, între zidurile medinei, cu fața spre ocean, sugerînd ignoranților iluzia c-ar fi originalul construit în studiourile de la Hollywood.
Așadar, odată ajuns în Casablanca, romantic sau nu, e obligatoriu să intri în Rick‘s Café. Mai ales dacă ești scriitor de rubrică de baruri. N-ai cum să ratezi un asemenea subiect, mi-am zis în gînd, cînd am acceptat invitația lui Gary din Toronto, vecinul de pat de la Youth Medina International, hostel-ul aflat la vreo zece minute de mers lejer de bar. Și iată-ne, deci, pe la începutul serii (să fi fost 7, 7 și ceva), în fața celor trei gealați de la intrare care te scanează atent înainte să se dea la o parte din drum (am trecut testul, poate și pentru că vorbeam în engleză între noi și nu prea i-am băgat în seamă).
Primul pas după ușă l-am făcut într-un vestibul separat de local de niște draperii de catifea, în care băiatul cu sacou, cravată și fes de la pupitru ne-a întrebat de rezervare. Ce rezervare, bre, n-avem nevoie de masă, dă-ne niște locuri la bar și-ai scăpat de noi! OK, domnilor, poftiți! Scaunele pe care le-am găsit libere s-au nimerit să fie între două dintre veiozele de pe tejghea, undeva în laterala dreaptă, chiar lîngă pianul care aștepta să fie bătut în clape. După ce i-am cerut barmanului foarte plin de el (și ăsta avea fes, vestă și cravată), probabil, pentru că lucrează la Rick‘s Café, nu cafea, ci bere locală, singura disponibilă, Casablanca, ne-am continuat discuțiile româno-canadiene întrerupte la intrare.
În prima pauză de conversație, cea de toaletă, am dat o tură și pe la etaj, prin separeurile decorate retro, plus monitor cu secvențe din film și postere cu Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, urcînd scara în spirală spre balconul de la a cărui balustradă poți să privești direct în farfuriile celor de la parter. Între timp, mesele se umpluseră cu turiști de cinci stele, îmbrăcați la patru ace și trei nasturi, care se uitau puțin mirați la pletosul în tricou și jeanși venit să le strice atmosfera selectă de papioane asortate la șampanie și caviar.
*
Data trecută rămăsesem la etajul celebrului Rick‘s Café din Casablanca, într-o atmosferă exclusivistă de dineu de gală. Ei, nu chiar, am exagerat nițel cu papioanele asortate la caviar, dar, între ce-aveau oamenii ăia pe masă și sticlele noastre de bere care, cît lipsisem de lîngă tejghea, veniseră însoțite de un bol cu alune, cam ăsta era feeling-ul. Reîntors pe scaunul de bar, mi-am reluat conversația cu companionul Gary. Uncle Gary, cum îl strigă nepoții, e un freelancer de 62 de ani din Toronto care lucrează online, de-acasă, ceva IT și, din cînd în cînd, navighează offline spre destinații de vacanță din toată lumea; acum era în Maroc de vreo zece zile și-l bătuse în lung și-n lat, de la deșert la Gibraltar și de la Marrakesh la Casablanca.
La un moment dat, jazz-ul de anii ‘30-‘40 din boxe s-a oprit brusc, lăsînd loc în urechi clapelor pianului: fix în spatele nostru, un tip cu alura lui Clayderman (cînd era tînăr) își începuse concertul pentru pian și pahar plin din care n-a lipsit, desigur, piesa de rezistență a filmului, As Time Goes By.
N-am mai stat foarte mult după momentul ăsta dat, practic, punctul culminant al serii. Cînd pianistul și-a terminat prima repriză a reprezentației, am plătit cele trei beri, cu cardul (în total, vreo 20 de euro, cam 6,60 euro per sticla la 0,33 l, inclusiv bacșișul de 10% adăugat deja pe notă), și ne-am îndreptat spre ieșire. În hol, în timp ce ne împărțea niște vederi-suvenir, simpaticul băiat cu fes care ne întîmpinase două-trei ore mai devreme, m-a întrebat amical, arătînd spre tricoul meu cu The Temple Bar Dublin, dacă sînt din Irlanda. “Nu, man, din România“, la care, el, surprins: “A, păi, și pianistul nostru e român!“.
Cum aș fi putut pleca din barul lui Rick fără să schimb cîteva cuvinte cu compatriotul care-l joacă pe Sam? M-am întors, deci, înapoi în salon și m-am dus direct spre el. Stătea de vorbă, lîngă bar, cu un tip îmbrăcat elegant, la costum, aparent, un om foarte important (poate chiar Rick-ul marocan, după privirile contrariate ale barmanilor: Ce mai vrea ăsta, de s-a întors să-l deranjeze pe șefu‘?!). După scuzele pentru întrerupere, în engleză, am comutat pe românește, spre uimirea și bucuria pianistului. Îl cheamă Ciprian Oloi, e moldovean de-al nostru, de peste Prut, și, la fel ca și originalul Sam, pînă să ajungă aici, a cîntat și pe la Paris.
După asta chiar am ieșit din Rick‘s Café și, pînă la hostel, discuțiile turistice cu canadianul au deviat ușor înspre niște povești foarte personale. La felul cum Gary a insistat să-l contactez dacă ajung prin Toronto, cred că, exact ca în finalul din Casablanca, seara aia a fost începutul unei frumoase prietenii.
(articol publicat în Cațavencii nr. 22-23/408-409 din 5-12 iunie 2019)
Be the first to comment