MIHAI BULAI, profesor și ghid de turism în Iași: „Așa cum la o cafenea scoți o cafea nouă cu gust de fructe, așa e și destinația: trebuie să ieși pe piață tot timpul cu ceva fresh”

Pe invitatul interviului de azi, Mihai Bulai, lector la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. co-fondator al Asociației Iași.travel și ghid de turism de aproape 24 de ani, l-am cunoscut în cea de-a treia sa ipostază. După turul ghidat al orașului, m-a invitat la cafeneaua lui, Negru Zi, la un ceai și o discuție despre turismul local.

Cum vede Iașiul un profesor de geografie? Cum îl vede un ghid? Cum îl vede un fondator de ONG?

Mai e și versiunea cum îl vede un localnic: pe lîngă toate astea, sînt și rezident – sînt ieșean, născut în Iași. Consider că profesorul are o abordare mai academică, mai structurată. Ghidul are o abordare mai mult la firul ierbii, în contact cu oaspeții orașului, cu turiștii, cu vizitatorii. Și cunoaște realități pe care profesorul nu prea reușește. Profesorul își poate imagina: are tehnici, are metode, are cadrul conceptual. El știe cum funcționează lucrurile la nivel teoretic, dar în practică ai foarte multe asperități, foarte multe imperfecțiuni ale relației acesteia între gazdă – orașul gîndit ca o gazdă – și turiștii, văzuți ca niște oaspeți. Închipuiți-vă că într-o casă, cînd ajungi la cineva, nu știi dacă să te descalți de pantofi… Nu știi dacă sînt niște reguli ale casei sau invers: gazda, adesea, nu știe dacă omului îi este sete, dacă are nevoie la toaletă, dacă cunoaște casa – poate ar trebui să-i facă o prezentare, un tur al casei înainte. Și cred că ghidul înțelege foarte bine asta, profesorul, mai puțin. Între timp, de vreo șapte ani, predau și ghidajul turistic, deci ca să leg și mai bine relația între profesor și ghid, încerc să devin și formator, adică să aduc tehnici academice în zona de ghidaj.

Apoi mai există chestiunea asociației. Asociația s-a născut din necesitatea de a mișca anumite lucruri la Iași, nu atît din perspectiva academică, care este importantă, dar rămîne poate uneori blocată în anumite cadre formale – niște conferințe, niște întîlniri formale sau formalizante. Asociația reușește să pună o anumită presiune, fie să facă advocacy, fie chiar să te apuci de treabă: să cauți un sponsor, să accesezi niște fonduri dedicate asociațiilor la Primărie sau la Consiliul Județean și să faci o schimbare în societatea în care te afli. Asociația are și dezavantaje: poate să se stingă în orice moment pentru că membrii ei își găsesc alte interese, preocupări, dar în același timp asociația, ca să reziste, trebuie să găsească sînge proaspăt. Trebuie tot timpul să vină noi oameni, tineri, care să poată să-și pună în valoare ideile și atunci cei care sînt mai vechi în asociație să-i sprijine. Sînt trei abordări interesante.

Mai este și rezidentul. Rezidentul, de obicei, în orice loc, sau cel care locuiește într-un loc este foarte frustrat, de obicei. E foarte sensibil la orice. Dar în ultimul timp am început să devenim și cetățeni ai orașului. Dacă abordarea (chiar și a mea, la un moment dat, pînă acum vreo zece ani), era de „Nu e bine, nu așa se face”, acum, mai degrabă, ar fi „O soluție, chiar aș putea să ajut să o implementez”.

Cum arată profilul turistului care vizitează Iașiul? Îl cunoașteți? E foarte important lucrul acesta, ca să vă acordați cu dorințele lui, cu așteptările lui.

Da, îl cunosc din mai multe perspective. Ca ghid – cel puțin direcția pe care am luat-o eu ca ghid, nu e 100% ceea ce se întîmplă în Iași. Dar, într-o perspectivă, avem turismul academic. Închipuiți-vă că sînt 55.000 de studenți la Iași, la o populație de 350.000. Unul din șapte cetățeni este student, ceea ce înseamnă că atrage familie – fie din România, fie din străinătate –, atrage prieteni; el este ambasador, atunci cînd pleacă. Sînt studenți care vin la noi, sînt profesori care vin temporar sau pe o perioadă mai lungă și este o foarte mare mișcare. Aici aș putea spune că profilul este mai degrabă student sau profesor, cu interese fie legate de mobilitățile Erasmus, fie legate de interesele academice, efectiv, poate conferințe sau cursuri, o școală de vară sau o anumită formare. Este interesant acest student sau profesor; cunoaște foarte puțin despre Iași. 90% din cei care vin nu au mai auzit de Iași. Au auzit poate de România, București, ceva Transilvania și imediat liniuță Dracula, pentru că am înțeles de ce. Dar acestea sînt primele cuvinte. Iașiul este pentru cineva care deja a fost poate în România o dată sau poate a doua oară.

Apoi turistul de grup. Avem grupuri de români sau de străini. Românii vin prin agenții de turism din România. Străinii, mai ales prin agenții de incoming specializate. Sînt puțini turiști străini în România, după cum știți: 2,5 milioane la vreo 13 milioane de români care se mișcă în România. La agențiile de incoming, turistul este mai degrabă la vîrsta a doua și a treia. Poate mai degrabă spre a treia. Și e mai degrabă din America, din UK sau Australia. Este vorbitor de limba engleză nativ. De aceea este provocator, că noi nu sîntem vorbitori nativi. Și sînt foarte cunoscători: au văzut deja 30 de țări înainte să aleagă România. Sîntem cam pe această poziție în topul lor. Îți dai seama ce greu este să te impui pe această piață… Mai rar, există și din alte țări, îndepărtate, care încearcă să amestece România cu alte țări, adică să aibă la pachet România, Moldova, Bulgaria, Ungaria.

Zona asta de Europa…

De cînd a început și cu Schengen e mai simplu. Înainte era complicat, că trebuia o viză specială pentru România.

Există turistul de pelerinaj, care ne scapă ca și ghidaj. Acolo ghidul este mai degrabă un preot din parohia lor sau cineva din Iași, din parohii, sau vin pe cont propriu. Efectiv, e o experiență spirituală personală. Ei nu prea văd de ce ai face apel la un ghid să-ți povestească despre Iași sau chiar despre Sfînta Parascheva, care este centrul de atracție pentru pelerini.

Turismul de city break s-a dezvoltat foarte mult. Mai ales cînd era și Blue Air și existau curse București-Iași și de trei ori pe zi. Actualmente, Animawings încearcă să compenseze acest lucru; Tarom au un segment business. Avem această perioadă: vineri-duminică. Chiar văzusem la un moment dat că duminică seara e foarte slabă la noi. în schimb, vineri seara, sîmbătă seara, e plin orașul, sînt pline hotelurile. Și aleg să facă un tur cu noi, fie sîmbătă, de la 10, cînd avem un tur gratuit al orașului. Este un tur pe care îl face asociația pentru o promovare onestă a orașului, pentru cei care poate nu au finanțe sau nu consideră că e important. Și apoi sîntem căutați pentru tururi personalizate. Cei mai mulți sînt din București, apoi Brașov, Cluj, Constanța. Timișoara – e foarte greu. Dacă nu ai o chestiune personală sau să fi terminat facultatea aici, e foarte greu să fii din Timișoara. Și consider că acesta este marele nostru dezavantaj în relația cu Timișoara: este inuman să ai 14-18 ore de călătorie pînă la Timișoara în momentul în care deja în două ore ești la Viena.

Turistul de afaceri este foarte important la Iași. De altfel, peste jumătate din cei care ajung la Iași din afara orașului și se cazează au o treabă la Iași. Și cei mai mulți sînt plătiți să fie aici, nu sînt banii lor. Asta este caracteristica principală a turistului de business față de cel de leisure. Și atunci fondurile sînt mai consistente, dar timpul mai puțin. Pentru că au întîlniri de companie, au delegații, au training-uri, și atunci intrăm în contact cu ei pe perioade foarte scurte. Adică, dacă noi ne dorim un tur minim al orașului de trei ore – măcar așa, o introducere –, adesea ni se spune: „Avem o oră”. O oră? O să facem două poze, eventual. Dar ne adaptăm și la această viteză a turistului de afaceri. Partea interesantă este că în ultimii 20 de ani aproape toate firmele din Iași, aproape toți cei care găzduiesc turistul de afaceri sînt foarte deschiși la a le arăta orașul. A crescut mîndria personală foarte mult. Acum 20 de ani nu erau interesați: „Avem treabă, nu avem timp de văzut clădiri sau locuri sau muzee sau ceva”. Și asta ne place foarte mult.

Mai există turistul de evenimente. Aici e o întreagă piață de creștere. Evenimentele noastre sînt importante. Mai ales FILIT-ul, cred că cea din octombrie, de după Sfînta Parascheva, atrage cel mai mare număr de oameni. Apoi Rocanotherworld și Classix. Dar nu reușim să răzbatem atît de mult ca marile festivaluri naționale. Ne trebuie ceva distinct, complet, trendy. Trebuie să lucrăm și pe marketing foarte mult, încît să corelăm aproape orașul cu acele festivaluri. Așa cum fac și alte orașe din țară. Cred că aici ar fi principalii turiști. Mai sînt și alții, poate visiting friends and relatives sau ceea ce se mai numește turismul de societate, de social, la oameni. Dar acolo sînt mai mult legați de cunoștințele lor din Iași. Ieșenii devin ghizii acestor oaspeți și e foarte bine. Ei nu cheltuie foarte mult – de obicei, ieșenii cheltuie pentru acești oaspeți –, dar în același timp transmit o imagine bună.

Să vorbim un pic despre asociația Iași.travel. Cînd a fost înființată, ce v-ați propus, ce-ați reușit, ce vreți să faceți în viitorul apropiat?

Asociația a fost înființată în 2018, în urma unui proiect academic. La universitate eram la vremea respectivă coordonator Erasmus și am aflat de existența unor fonduri, nu doar pentru mobilități, ci și pentru proiecte. Niște fonduri puse la dispoziție de Norvegia, Islanda și Liechtenstein, care s-au asociat la UE printr-o entitate numită Spațiul Economic European. Și a fost un fond de 50.000 de euro, în care o cincime au fost salariile celor care au lucrat în proiect, iar restul au fost studii de piață, întîlniri cu partenerii noștri din Norvegia, invitarea norvegienilor la Iași de cîteva ori, pentru a lucra pe ceea ce ne-am propus noi atunci: identificarea traseelor tematice ale orașului.

De ce ne-am apucat de asta în 2017? Cu un an înainte, Iașiul candidase pentru Capitală Culturală Europeană. Și, foarte interesant, în momentul în care am aflat că nu sîntem printre finaliști, a fost o explozie de entuziasm creator. A fost prima dată cînd dezamăgirea s-a transformat în „Stai puțin, dar noi avem o grămadă de lucruri de făcut. De fapt, întîlnirile astea ne-au adus mai aproape”. Și la un moment dat, o agenție de turism din Iași, Rolandia, zice: „Noi nu avem o listă a ghizilor, noi nu avem niște trasee tematice, noi nu știm care este narațiunea pe care Iașiul o propune. Fiecare face așa, pe cont propriu”. Și atunci am venit cu ideea de a identifica, în urma unui studiu, și am găsit șapte teme ale orașului: Unirea, Artele, Comunismul, Evreii, Romantismul, Pelerinajul și Colinele. Șapte teme care s-au transformat în narațiuni coerente, în o listă de locuri care spun povestea temei respective și panouri informative, website, hărți turistice, și am efectuat o serie de trasee pentru a disemina această informație către public.

Și ele stau la baza, dacă vreți, a oricărui tur transversal al orașului, în care fiecare ghid încearcă să adauge acum, poate, și informații despre comunism, care a fost tot timpul negat, a fost pus sub preș: “E ceva rău, nu vrem așa ceva”. Dar pentru că erau foarte multe povești, pentru că comunismul nu era doar o ideologie, ci și o perioadă în care au trăit o parte din noi sau părinții noștri sau bunicii… Și i-am spus comunism, pentru că așa e perceput din exterior – el a fost un fel de socialism cu ambiții spre comunism. Dar de fiecare dată cînd ajungea turistul în România, spunea: „Dar eu am auzit de Ceaucescu, am auzit de dictatorship, am auzit de comunism”. Și oamenii ziceau: „Da, da, nu mă interesează asta, hai să vă arăt Palatul Culturii” sau ceva. Și era o narațiune care trebuia să apară.

Chestiunea șederii la Iași, timp de aproape o sută de ani, 1850-1950, a unei populații evreiești foarte importante s-a transformat iarăși într-o narațiune. Oamenii uitaseră, oamenii au plecat de mult timp. Evreii deja au părăsit prin anii ’70, în mare parte, Iașiul, rămăseseră doar cîteva sute și două sinagogi, dar era un trecut care trebuia explorat. Și, la fel și acesta, a apărut și un muzeu al evreilor între timp, a apărut și un muzeu al copilăriei în comunism la Iași. Deci, iată, niște eforturi din mai multe direcții. Acum ai ce să prezinți, ai o narațiune și ai și lejeritate. Avem 35 de ani acum de la comunism, avem lejeritate să vorbim deschis despre ceea ce a fost.

Din toate eforturile acestea s-au născut niște energii care trebuiau puse și într-o formă mai legală. Și atunci am fondat acest grup, această asociație numită Iași.travel, pentru că așa este și site-ul nostru. Destinațiile turistice au .travel ca și extensie. Și de acolo s-au născut energii frumoase, proiecte. Inclusiv proiectul de a reprezenta în 3D evoluția Curții Domnești, zona Palatului Culturii, încă din secolul XVII pînă astăzi. Să vedem cum au evoluat clădirile, locurile, funcțiile acelui loc pînă astăzi. Poveștile orașului prin ochelari VR, o carte despre conacele și casele boierești din județul Iași și așa mai departe, foarte multe astfel de proiecte. Sîntem prezenți la festivalurile orașului ca să diseminăm aceste povești. Avem chiar și suveniruri pe care le comercializăm la anumite muzee. Sîntem o echipă frumoasă, dar consider că sectorul acesta al societății civile, al asociațiilor, ar trebui totuși susținut sau co-finanțat la un moment dat. Măcar cu un 10-15%, ca să acopere măcar cheltuielile de contabilitate. Pentru că e o presiune mare financiară și membrii trebuie, la un moment dat, să și-o asume chiar și din banii lor.

Care e cea mai neobișnuită, cea mai amuzantă, cea mai ciudată întrebare pe care a primit-o ghidul Mihai Bulai?

Sînt multe.

Îmi imaginez…

Una dintre ele a fost care e suprafața medie a apartamentelor din Iași. Ceea ce mi s-a părut ok, bun, aveam ceva răspunsuri pentru asta. Pentru că modelul de 54 de metri pătrați a fost – două camere, adică o sufragerie și un dormitor…

Cam standard.

A fost un standard important în epoca comunismului. Trei, patru camere – rarități, pentru familii foarte numeroase, iar garsoniera, pentru nefamiliști. Și de acolo au plecat foarte multe întrebări legate de calitatea locuirii, de chirii. Foarte important.

Dar o întrebare mai interesantă și care m-a făcut să reflectez a fost într-o zi de noiembrie, cred, un pic mai mohorîtă. O italiancă care era doar de 24 de ore la Iași și m-a întrebat de ce nu zîmbesc ieșenii. Acum, e foarte simplu să spui că era vremea urîtă. Dar ea a insistat și a zis…

Cînd ai primit această întrebare? Recent?

Recent, în noiembrie trecut. Și a plusat și a zis: „Mi s-a părut că nici tinerii nu zîmbesc, mi s-a părut că sînt cam mohorîți”. Și aici vine, poate, o informație pe care o avea ea dinainte: „Pare că au trecut printr-o perioadă grea, pare că poartă cu ei povara unui regim anterior”. Înseamnă că știa ceva despre comunism, știa ceva despre noi și corela cele două. E normal. Și noi, cînd mergem într-o altă țară: „A, ăștia au avut dictator pe nu știu care – a, de aia fac ei chestia asta”. E o corelație. Dar eu n-am luat-o ca pe o critică negativă, ci mai degrabă ca pe una constructivă. Și chiar am avut discuții și în social media. Este aceasta imaginea pe care o transmitem? E drept că în estul Europei – nu o să spun România –, în estul Europei, zîmbim atunci cînd avem un motiv, și în rest ne păstrăm figura asta mai neutră sau chiar, uneori, încruntată.

E drept că era o zi gri a orașului. Și iarăși, românii și est-europenii sînt foarte… ceea ce eu numesc climatopați sau meteopați. Dacă e frumos afară, zburdă de fericire, dacă e urît, nu se poate. Dacă plouă un pic, e dezastru, nu mai ies din casă. Și vor spune: „Am fost în Londra șase zile: foarte urîtă Londra, a plouat șase zile”. Corelează un loc prin vremea acestuia. Nu reușesc să navigheze, să caute alternative, să găsească fericirea și în interiorul unor clădiri, într-o cafenea, într-un restaurant.

Și atunci sînt mai mulți factori. Este și, poate, comunismul care ne-a ținut… Iau un exemplu tipic, chiar și ca aici, la cafenea. Oamenii nu erau vînzători, erau gestionari: în anii ’90, cînd nu mai erau mărfuri pe rafturi, ei gestionau marfa. Ei o țineau să aibă fiecare cîte un pic din ea. Nu erau deschiși să vîndă cît mai mult. Și atunci… Plus că aveam salariile acestea uniformizante și atunci oamenii nu aveau nici un interes să fie performativi, să fie competitivi pe piața aceasta, să atragă prin zîmbet oamenii sau ceva. Nu explică decît poate un 15% chestiunea asta.

Totuși, noua generație nici nu prea știe de comunism, au auzit ceva vag despre asta. Și atunci sînt mai mulți factori: și climatici, și moștenirea. Dar eu cred că la zîmbet trebuie lucrat. Acum e greu să lucrezi pentru o întreagă destinație, dar sînt metode. Dar mi-am dat seama că și eu, ca ghid, uneori, cînd sînt foarte implicat în a povesti ceva, în a căuta poate o idee, sînt încruntat. Recent am fost în Madagascar și în primele două zile eu și colegul meu am avut impresia că oamenii ăia ne urăsc. Se uitau la noi urît, se uitau încruntați la noi. Și mi-am dat seama că era frica mea – ni se dăduse ideea asta că o să ne fure din buzunare, că să nu scoți telefonul că ți-l ia… Și atunci eram încruntați, eram speriați și atitudinea noastră genera aceeași atitudine din partea cealaltă. În a treia zi am început să le zîmbesc oamenilor și îmi făceau din mînă: „Bonjour!”, mă salutau pe stradă. E clar că o mare parte din efectul pe care îl avem în partea cealaltă este de la noi, poate, și trebuie să luăm și asta în calcul.

Și o întrebare amuzantă?

O întrebare amuzantă… Nu-mi vine acum, chiar ar trebui să-mi fac un stoc de asemenea… Poate îmi vine pe parcurs.

Lucrezi cu oameni tineri, cu mințile lor. Care sînt preocupările, care sînt interesele acestei generații? Ar dori să lucreze în turism? Cum văd ei turismul în România și în afară, așa, la modul general?

Cred că au o versiune idealizată asupra turismului. Asta și pentru că actorii publici au pus turismul mai degrabă la categoria imagine sau la categoria mîndrie locală. Turism înseamnă să spui cît de mișto e locul în care ești și să faci o pagină despre localitatea ta în care spui că e bucolic. De altfel, dacă ne uităm pe o hartă națională, turismul e mai dezvoltat cumva în locurile în care oamenii sînt mîndri de ei. Dacă cineva nu are nici o perspectivă asupra locului său, nu știe să-l descrie sau să-i spună care e punctul forte, înseamnă că nu există turism acolo. Pe de o parte e adevărat, într-un fel, dar pe de altă parte turismul înseamnă mai mult. Turism înseamnă niște mecanisme economice, înseamnă niște joburi, niște resurse umane, înseamnă niște produse pe care le scoți în vitrină. Așa cum la o cafenea scoți un nou sandviș, scoți o cafea nouă cu gust de fructe, așa e și destinația. Trebuie să ieși pe piață tot timpul cu ceva fresh, ce se caută în momentul respectiv.

Ei nu prea înțeleg, poate, cît de greu este la început. Este un sector subfinanțat. De obicei, dacă ții minte numele ministerelor, era o chestie lungă și ultimul termen era „și al Turismului”. Asta arăta și interesul administrației naționale în a promova turismul, în a dezvolta acest sector. Și atunci a rămas, cel puțin în zona, în subsegmentul numit HoReCa, poate și la transporturi, cu mici diferențe, subplătit, adică se începe destul de minimalist. Se muncește mult, se muncește atunci cînd turistul e în timpul liber, se muncește în vacanțe, se muncește în week-end, cînd poate tu, ca localnic, rezident al orașului tău, ai vrea să fii și tu liber. Și atunci idealizează și atunci cînd ajung în cîmpul muncii sînt un pic stresați sau nu e ceea ce credeau că o să fie. La hoteluri se face tură de noapte, în transferurile acestea hotel-aeroport se lucrează în ture de noapte. Avem absolvenți ai facultății noastre care lucrează pe companii aeriene, se lucrează la orice oră – în aeroport, în check-in, în zona de rampă, e foarte intens. Dar în același timp, dacă nu găsești satisfacția pe chipul oaspetelui, al turistului, nu e pentru tine, că de acolo ne hrănim.

Eu, să spun sincer, și pentru această cafenea: adesea nu economicul este cel care ne satisface, ci zîmbetul omului care vine. Adesea avem turiști internaționali pentru că sîntem pe primul loc în TripAdvisor și vin aici la noi și-i întreb: „Cîte zile mai aveți în Iași?”. „Păi mai avem două.” „Aveți vreun plan?” „Nu.” Am stat cu oameni din Croația care au venit aici o săptămînă și nu aveau nici un plan. O săptămînă fără plan la Iași, mi se pare incredibil. Și le-am făcut un cearșaf de lucruri pe zile: cum să facă, unde să ajungă. Am dat din timpul meu pentru că asta îmi produce satisfacție. Nu sînt plătit pentru asta. Colaborez cu agenții, bine, vin și avantajele la un moment dat. Am făcut sute de tururi ca voluntar, ca să ajung acum să fiu bine plătit. Dar nu refuz dacă văd o școală, văd o profesoară de la țară care spune: „Domnule, nu avem buget, dar venim cu 40 de elevi, vrem să vizităm ceva, dați-ne un ghid”. Oricînd! Pentru că știm ce înseamnă asta, știm ce imagine o să facă ei după aceea, acasă, în familiile lor, cît de frumos a fost la Iași și așa mai departe.

În turism totul se rezumă la poveste. Din atîtea povești pe care le are Iașiul, pe care o alegeți să o prezentați turistului?

Sînt mai multe povești. Ele vin în mod natural pe parcursul unui tur. Le-am investigat de-a lungul timpului. Depinde de oaspete. Sînt povești care nu spun nimic. De exemplu, povestea lăutarului Vasile Barbu, sau Barbu Lăutaru, care era un fel de manager, un fel de staroste al romilor cîntăreți din Moldova, care la un moment dat s-a întîlnit cu Franz Liszt în casa unui boier. Are sens pentru români, cumva, pentru străini poate mai puțin, doar dacă au pus în discuție problema condiției romilor, la un moment dat, le deschidem și acest subiect.

Pe mine mă impresionează tot timpul un personaj care nu știu de ce a devenit controversat, la un moment dat: Sabin Bălașa. După Revoluție, cineva l-a arătat ca fiind pictorul de casă al Ceaușeștilor. Nimic mai fals: a făcut patru tablouri plătite, nu a elogiat gratuit cuplul Ceaușescu. Și m-a impresionat că el și-a dedicat tinerețea lui, între 30 și 40 de ani, timp de zece ani, a venit cu trenul la Iași să termine galeria Sala Pașilor Pierduți. Și pentru că asta l-a propulsat, era după… După ce a venit Ceaușescu în 1965, a fost reabilitat, și el, și familia sa. Puțini cunosc, dar Ceaușescu, în primele unu-două mandate, chiar a avut niște merite; el s-a schimbat dramatic după anii ’70. Tatăl lui Bălașa și unchiul său au făcut pușcărie în timpul lui Dej, pentru că au scris lucrări teologice. În momentul în care vine Ceaușescu, există această împăcare, această eliberare a disidenților. Sabin Bălașa se poate prezenta la concursuri. Cîștigă concursul pentru a picta Sala Pașilor Pierduți la Iași, la Palatul Universitar. Și tot timpul, în capul lui, asta a fost cartea lui de vizită. Era o carte de vizită publică, pentru că restul tablourilor le-a făcut pentru privați și cumva ele s-au îngropat în casele unor oameni. Dar aceasta fiind marea carte de vizită publică pe care toți o puteau vedea, în momentul în care era pe patul de moarte și foarte bolnav, a lăsat testament să fie înmormîntat la Iași, lîngă opera sa. Asta mi se pare incredibil. Și chiar și în Sala Pașilor a fost depus catafalcul timp de jumătate de zi, în care profesorii și studenții au putut să-i aducă un ultim omagiu. Iar el se găsește actualmente la Iași. El este craiovean, nu a trăit cu adevărat la Iași, nu are sute de prieteni la Iași. El e legat mai mult de București, de sudul țării. Și asta m-a impresionat. Și cumva e și motivațional pentru generațiile următoare să înțelegi de unde ai plecat, să înțelegi ce te-a propulsat în tinerețe. Care a fost acel skill, acea competență care te-a făcut faimos mai tîrziu sau ceea ce ești astăzi?

Cum credeți că va evolua turismul în Iași în următorii ani?

O întrebare foarte frumoasă. Noi am făcut o strategie, la un moment dat, pentru Iași, în 2018. Eu am fost chiar directorul acestei strategii. Am avut o echipă de la universitate și am avut mai multe scenarii. Și tot timpul ai scenariul mic, mediu și mare, realist, nerealist. Un scenariu ambițios ar fi să creștem cu măcar 20% numărul de turiști în următorii doi ani. De ce? Avem nevoie de un număr critic de turiști, să depășim un prag. Actualmente, oficial, noi avem 300.000. Ei sînt mult mai mulți, sînt vreo 500.000, dar o să rămînem doar la statistică, care are niște restricții. Și de la acești 300.000 să-i ducem spre aproape 400.000, baza. Ei sînt, iarăși, mai mulți neidentificați sau neînregistrați. Deci o creștere de 20-25% ar face ca turistul să fie un pic mai prezent.

De ce nu spun mai mult de 25%? De ce nu visez la 50%? Pentru că nu avem capacitate de cazare foarte mare și investițiile în acest sector sînt foarte lente. Adică, dacă astăzi vrei să faci un hotel, va fi gata în patru ani. Asta nu putem să obținem decît printr-o scădere a sezonalității, adică să aducem turiștii în perioade în care sînt locuri în hotel. Asta înseamnă mai puțin luna mai și mai puțin luna octombrie. E complicat, pentru că ele sînt cele mai frumoase luni ale orașului. Mai avem umerii: aprilie, iunie sau septembrie, noiembrie. Acolo ne mai putem juca. Și am avea mai mult de lucru și pentru ghizi.

Asta înseamnă că am putea vedea în cîțiva ani și ghizi permanenți. Toți ghizii din Iași, care sînt ai Iașiului, mai fac și un alt job pe lîngă acesta, nu reușesc să se întrețină doar din asta.

Pe cînd la București există oameni care, chiar dacă lucrează doar 7-8 luni pe an, full, asta le asigură venituri pentru întreg anul. Sînt doi-trei și pe la Cluj, la Brașov, vreo doi-trei. Cineva care este non-stop, full-time, angajat ca și ghid poate și schimba percepția, poate să arate că sectorul se poate dezvolta din ce în ce mai mult și dedicarea ar fi mai mare: atunci cînd mai faci și altceva, tinzi să prioritizezi poate alte activități, alte venituri. Eu încerc să mă dedic cît mai mult, dar totuși eu trebuie să livrez și la universitate. Și trebuie să cresc echipe, să dau și celorlalți.

Apoi aș vedea mai multe locuri de cazare și aș vedea niște produse mult mai reliefate, unice, mai distincte ale orașului. Și mizez spre ceva fezabil, în doi ani, trei ani maximum. Visez foarte mult la o piață gastronomică a orașului, de genul a ceea ce am văzut în Barcelona, în Madrid, în orașele mari, cu o arhitectură interesantă, care să ne amintească poate de secolul XIX sau poate să fie complet postmodernă. Avem sute de producători faini, nu numai în județul Iași, dar în toată regiunea, și în Vaslui, și în Botoșani, care au nevoie de o afirmare, un fel de showroom gastronomic al regiunii. Nu uităm și de Republică: am fost capitală, timp de 300 de ani, a ambelor Moldove. Deci aici putem să avem un showroom al celor două Moldove, fără probleme.

Apoi un centru al congreselor, dar asta este o investiție mare pe care trebuie să și-o asume municipalitatea. Un centru al congreselor, un convention center, nu poate veni din privat, este exclus. Piața gastronomică poate veni, jumătate-jumătate, dar un centru al congreselor, nu. Trebuie să fie central, trebuie să fie aproape de hoteluri, trebuie să gîndim trasee pietonale, parcări care să deservească. Avem o cantitate mare de conferințe medicale. Poate nu-ți imaginezi, dar eu adesea sînt ghid pentru medici și mai puțin pentru oameni din alte servicii, și pentru farmaciști.

E o universitate dinamică și au 1.500 de studenți francofoni, doar francofoni – se aude franceză în oraș în fiecare zi, cînd mergi în oraș. Apoi anglofoni, au și secție în engleză. Am găzduit aici adesea studenți la medicină care își fac un curs online cu profesorul din Franța, din Elveția, la proiector, în sala noastră din cafenea. Și vorbesc despre nu știu ce virusuri la șobolanii sau la viezurii de cîmp. O chestie incredibilă… Ce dinamică există, pe care nici nu o știam, nu o cunoșteam!

Acest turism și academic, și de business, poate să-și găsească un centru logistic important. Apoi sînt și alte vise: avem niște ruine ale orașului, niște pivnițe pe care le-ai văzut și tu zilele acestea. Ele trebuie scanate și ne gîndim la un proiect în care să scanăm tot ce este sub oraș și să vedem unde se pot conecta, cum putem face un traseu subteran de la una la alta, cu expoziții, cu activități. Avem și niște ruine în zona Cubului, acolo unde sînt și cluburile de noapte. Visul acesta mai vechi de a avea un fel de legendarium al orașului, un fel de parcurs printre beciuri, printre pivnițe, e o direcție importantă.

Apoi sînt și altele mai mici. Eu visez la multe piețe și piațete ale orașului, bine umbrite, bine gîndite de peisagiști. Pînă acum, locurile de socializare au fost gîndite de arhitecți. Noi avem nevoie și de peisagiști, oameni care înțeleg ce înseamnă arborii, ce înseamnă umbrire, ce înseamnă confort urban, ce înseamnă schimbări climatice și așa mai departe.

În amenajarea parcurilor avem foarte mult verde. Sîntem foarte apreciați pentru verde. Am avut un program foarte important de deschidere a acestor fronturi dintre clădiri: am scos boscheții dintre clădiri și acum pare mult mai aerisit, mai frumos. Avem gazon, avem și specii faine alese. Dar avem nevoie și de o regîndire a parcurilor și a spațiilor verzi, ca oamenii să stea cît mai mult în natură. Se spune că fericirea într-un oraș este atunci cînd vezi foarte mult verde și flori. Stăm foarte bine aici la flori, cred că ești de acord cu noi. La un moment dat, cred că prin mai sau ceva, avem un festival al lalelelor, pe care n-am reușit să-l marketizăm foarte bine. Concurăm cu olandezii și cu turcii la lalele. Și așa mai departe. Sînt multe vise care pot fi puse în valoare. Și să nu uităm de partea experiențială. Adică avem foarte multe atracții, obiective, highlights, dar nu toate reușesc să producă experiență, să producă emoție, să producă multisenzorial, să producă acea memorabilitate. Adică să ajungi acasă și, în loc să-i spui cuiva „Hai să-ți arăt pozele din călătorie”, mai degrabă „Hai să-ți povestesc ce fain a fost”. Oamenii tind să nu mai știe să povestească, pentru că poate nu au fost impresionați, și atunci ei doar livrează niște poze pe WhatsApp.

Ne-am dori ca oamenii să spună, să vorbească… și asta se poate face prin experiențele muzeale, experiențele orașului. Se spune că pînă și taximetristul care te aduce de la aeroport poate să-ți livreze o formă de experiență prin ceea ce-ți spune, prin două cuvinte în limba ta, prin două sugestii despre unde să mănînci fain sau unde să bei o cafea faină.

(articol publicat în Cațavencii nr. 30/773 din 29 iulie 2026 și pe catavencii.ro)