În Napoli, pizza este o adevărată instituție. Blatul crocant acoperit cu brînza proaspăt topită în sosul de roșii are o faimă mondială de care se mai apropie, poate, doar pastele cu chifteluțe gătite, după rețetele mamelor lor (…mamelor lor…!), de toți mafioții filmelor lui Scorsese.
Via dei Tribunali e locul unde se mănîncă pizza în Napoli, cel puțin așa le spun localnicii turiștilor. Eu am aflat de la Roberto, recepționerul hostelului La Controra, care m-a trimis pe pietonala asta aglomerată din centrul vechi, ca s-o comand la Sorbillo, restaurantul unde toți napoletanii întîlniți ulterior au fost de acord că se face cea mai gustoasă pizza din oraș, cu cele mai bune ingrediente produse local.
Iată-mă, deci, în fața grilajului care blochează accesul în Sorbillo. Ghinion: deși limbile ceasului se aliniaseră deja spre ora 6, seara, locanta era spectaculos de închisă. Interiorul iluminat și mesele pregătite să primească primii consumatori dădeau senzația că nu mai e mult pînă să se deschidă, dar mi-era prea foame ca să aștept, așa că am mai făcut cîțiva pași și m-am oprit, vreo cincizeci de metri mai încolo, pe dreapta, la terasa împrăștiată între pilonii clădirii de la parterul căreia venea un miros înnebunitor de pizza. Nimerisem la Pizzeria del Portico, unde băiatul cu șorț la brîu de lîngă panoul publicitar plantat în calea trecătorilor mi-a pus un meniu în brațe și m-a condus la o masă cu două scaune lipită de perete, ferită de privirile fluxului continuu al pietonilor.
Mi-am dorit o margherita, rețeta originală napoletană, prima pizza inventată aici, cîndva, pe la începutul secolului al XIX-lea, cînd era o hrană a săracilor preparată din ce mai găsea țăranul prin sac, putină și grădină: niște făină pentru aluatul uns cu mozarella, suc de roșii și frunze de busuioc copt pe jăratecul cuptorului, mîncare profund patriotică, în culorile tricolorului culinar italian – roșie-brînză-busuioc. Fix asta am și primit: o pizza cît roata de Logan cu blat subțire pe care am ronțăit-o rapid, udînd-o periodic cu o Peroni mică (foarte mică: o minihalbă de 200 ml, jumătate spumă – 3 euro). Pe nota adusă prompt, imediat ce s-a golit farfuria, mai era trecută și coperto, un euro. Din taxa asta de închiriat scaun/masă pentru jumătate de oră și din adaosul de peste 200% la bere, cred că și-au scos pizzaiolii profitul: la doar 4 euro, cît a costat aluatul învîrtit de mîinile lor, a fost cea mai bună pizza pe care am mîncat-o vreodată la banii ăștia.
(articol publicat în Cațavencii nr. 7/444 din 19 februarie 2020)
Be the first to comment