Dacă reușiți să găsiți fără GPS restaurantul ăsta din Guia, suburbia Albufeirei autodeclarată „Capitala puiului piri piri”, aveți tot respectul meu: înseamnă că posedați natural la bord un simț al orientării deosebit. Sau că v-ați mutat de ceva vreme în zonă.
Pe noi, grupul de 30 de jurnaliști și agenți de turism al deplasării în Algarve, la Ramires ne-a dus autocarul, pentru o cină la care am fost invitați de André, reprezentantul partenerului portughez al Aerotravel, organizatorul excursiei de documentare. După ce a parcat în apropierea străduței pavate cu macadam pe care ar fi încăput doar dacă ar fi ras cu oglinzile fațada clădirilor, ne-a lăsat la vreo cîteva zeci de metri de mocheta verde de la intrare, farfuriile și cănile de lut de decor de pe pereți și scara spre salonul de la etaj ale localului în care s-a inventat, cică, faimoasa rețetă a puiului piri piri introdus în poveste anterior (desde 1964, scrie pe șervețelele personalizate), un fel de Caru cu bere al Guiei de neratat, dacă ajungi aici și vrei să mănînci tradițional local.
Pe masă ne așteptau deja sticlele de vin portughez Monte Velho, alb și roșu, și un starter de amețit foamea – pîine, unt, brînză, măsline, pastă de ton. Vedeta meniului (pe care, apropo, nu-l primești by default pentru că lumea comandă foarte rar altceva) a venit ceva mai tîrziu: cîte o porție de frango piri piri, un grătar de pui stropit cu ulei picant din semințe de chili, însoțit de cartofi-pai și salată de roșii, ceapă, oregano. Grătar de pasăre tînără, crescută la curte: ca să se califice pentru a intra în rețetă, puiul nu trebuie să depășească 600 gr.
Am nimerit la masă lîngă șoferul autocarului, fix sub plasma pe care băieții lui nea Mircea Lucescu îi căpăceau pe conaționalii săi de la Braga, în meciul de Europa League, chiar la ei acasă. Omul, un tip la vreo 40 de ani, e plecat pe drumuri cu săptămînile, din sudul Portugaliei pînă în nordul Spaniei, nouă luni pe an (atît ține sezonul turistic în Algarve), în restul timpului fiind în concediu plătit de stat. M-a întrebat dacă-mi place ce-am primit în farfurie. Ce să-i zic, un român cu rude la țară poate nu-i prea impresionat (e cam ce mănînci la bunica, minus piri piri, uleiul condimentat după o rețetă secretă), dar, pentru un orășean obișnuit cu puiul Făt-Frumos de fast-food, diferența de gust este semnificativă.
Deși celebru printre turiști, de cînd s-au inventat site-urile de recomandări, Ramires și-a păstrat atmosfera simplă, autentică, de restaurant portughez în care localnicii vin să mănînce seara cu familia. Chelnerii puțin comunicativi, posesori de engleză limitată, mi-au amintit de episodul „Soup Nazi” din Seinfeld și de clienții care așteptau cuminți să fie serviți, fără să comenteze. Iar designul firmei, de Los Pollos Hermanos, lanțul de restaurante din Breaking Bad care importa din Mexic în State găini umplute (cu crystal meth) cu mare succes la consumatori. Judecînd după cît de plin era restaurantul, se pare că și puiul piri piri poate crea dependență.
(articol publicat în Cațavencii nr. 19/250 din 11 mai 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment