Plecăm pe munte doar echipați corespunzător, în grup de minimum trei persoane – dintre care cel puțin una experimentată și care a mai fost în zona respectivă, toți oameni de încredere, fără probleme medicale acute și cu pregătire fizică adecvată traseelor propuse –, după ce am stabilit în amănunt traseul montan pe care îl vom parcurge, am verificat starea vremii în locul în care mergem și am anunțat apropiaților unde plecăm, cîți sîntem și cînd ne întoarcem. Acestea sînt regulile despre care am tot povestit în serialul ăsta, niște chestii simple, de bun-simț, pe care ar trebui să le știe și să le respecte toți amatorii mersului pe munte. Există însă foarte mulți munțomani de duminică, așa-numiții pantofari, care continuă să le ignore. Pentru cei care încă n-au înțeles că nu-i de glumă cu așa ceva, urmează niște exemple de situații trăite, cazuri reale de oameni (unii cunoscuți personal) care, nerespectîndu-le, s-au pus în pericol, intrînd în, adesea, tragicul folclor montan.
Cocalarul de Bușteni-Babele. Cel mai frecvent întîlnit caz de iresponsabilitate pe munte, de o inconștiență, uneori, sinucigașă, se întîmplă, vara, la Bușteni. Mai exact, la coada telecabinei Bușteni-Babele din spatele hotelului Silva, acolo unde poate fi văzut, în fiecare week-end din iulie sau august, cel puțin un exemplar al binecunoscutului personaj cu ceafă groasă, maieu cu mușchi, tatuaje și șlapi, coborît dintr-un BMW tunat și însoțit de cele mai multe ori de partenera sa, botoxata cu silicoane pe tocuri – plictisiți relativ repede de plimbarea de după pizza și șaorma, le-a venit ideea să se dea cu telecabina pînă la Cabana Babele, pentru un selfie cu Sfinxul. Personalul stației de transport pe cablu – sătul de altercațiile avute de-a lungul timpului cu alți bombardieri, cărora și-a permis să le atragă atenția că nu sînt îmbrăcați corespunzător – nu le mai spune acum nimic, îi lasă să simtă pe pielea lor ce înseamnă să ajungi neechipat la înălțime.
Temperatura ambientală scade cu cel puțin un grad, la fiecare 200-300 de metri urcați (de la etajul alpin în sus, chiar cu mai mult de atît). Atenție, însă: temperatura importantă pe munte nu e cea arătată de termometru, ci aceea resimțită de corp, influențată drastic de viteza vîntului, care poate reduce și pînă la de trei ori valoarea indicată de mercurul din tub. Deci, în cazul de față, personajele noastre pleacă din Bușteni, de la aproximativ 900 de metri altitudine și 25° C, și ajung, în douăzeci și ceva de minute, la peste 2.200 de metri, acolo unde, o fi soare, între posibilele reprize de ploaie, dar, pe vînt puternic, se resimt cam 6-7° C.
Brr, nu știam că-i atît de frig aici…, zice munțomanul de ocazie și, abandonînd proiectele foto, se mută cîțiva pași mai încolo, la coada pentru telecabina de coborîre. Numai că, surpriză: dacă vîntul bate foarte tare, de la o anumită viteză a sa încolo, din motive de siguranță, transportul pe cablu nu mai funcționează. Și uite-așa, omulețul nostru, blocat pe vîrful muntelui, sună, dîrdîind, la 112 , ca să vină cineva să-l îmbrace. Ca să nu mai zic că există suficienți inconștienți care-și propun să coboare pînă în Bușteni pe piciorușele personale, încălțate cu șlapi sau cu pantofi cu toc, fix pe Jepii Mici, unul dintre cele mai dificile trasee din Bucegi. Inconștienți care, din păcate, au mai multe șanse să ajungă nu în Bușteni, ci direct în Știrile de la ora 5, în materialele video cu salvamontiștii care se chinuie să-i adune dintr-o prăpastie.
Studentul german din Iezer. Iunie, 2013, masivul Iezer-Păpușa, refugiul de lîngă lacul glaciar de sub creastă. Ajunși, în cam patru ore, de la Cabana Voina, facem niște poze, mîncăm ceva frugal și, pe la 9, ne băgăm la somn pe priciurile de la etaj: a doua zi, urmează un traseu lung (de la Crucea Ateneului spre Iezerul Mare și Păpușa, cu coborîre pentru cazare la Cabana Cuca). Pe la miezul nopții, ne trezește hărmălaia unui grup care umple tot dormitorul, mișunînd vreo oră cu frontalele aprinse pînă își găsesc locul. Imediat după răsărit, ieșim cu grijă, să nu-i deranjăm. În timp ce ne pregătim rucsacurile, iese din refugiu un tip la vreo 20 și ceva de ani, în pantaloni de fîș negri, polar roșu și sandale de munte. Salut, salut, intrăm în vorbă. E Sașa, un neamț din Düsseldorf, fost student la Medicină, la Cluj, care vorbește foarte bine românește și vrea să ajungă la Cabana Urlea din Făgăraș, un traseu destul de dificil (vreo șapte ore de coborîre și urcare pe porțiuni abrupte). Cîți sînteți?, vine întrebarea logică. Păi, numai eu, pe ceilalți nu-i cunosc, i-am întîlnit întîmplător, aseară, pe drum încoace. Hartă ai? N-am nevoie de hartă, am mai fost acolo. Unde ți-e echipamentul? Ce echipament, n-am decît ce vezi pe mine. Hmm, deși tipul e foarte senin și liniștit, mă îngrijorez un pic pentru el, nu pot să-l las așa: pentru că telefonul lui nu mai are baterie, îi împrumut încărcătorul nostru solar și, cît suge ceva curent de la soarele călduț de dimineață, îi descarc, pe telefonul meu, de pe portalul munțomănesc carpati.org, o hartă a Făgărașului, pe care i-o trimit prin Bluetooth. După ce telefonul i se încarcă spre 50%, ne urăm reciproc mult succes și ne despărțim, plecînd fiecare pe drumul lui.
La cîteva zile, după întoarcerea din Iezer, știre pe carpati.org: Un turist german a fost găsit mort, în zona Cabanei Urlea.
Doamna supraponderală coborîtă (de alții) din Parîng. Iulie, 2015, pe la 5 după-amiază. Eram în Parîng, la refugiul Cîrja (de fapt, un adăpost rudimentar lipit de o muchie stîncoasă format din trei pereți din lespezi puse una peste alta, printre care bate un vînt ascuțit, sub un acoperiș din lemn prin care apa curge cam pe unde vrea). Echipajul Salvamont de la Baza I.E.F.S. trece în pas alert pe lîngă noi: Avem intervenție sub Cîrja. La ceva vreme după urcarea lor grăbită spre vîrful Cîrja, o furtună aduce o grindină cît bobul de mazăre. Stihiile încă-și fac de cap pe-afară, cînd înăuntru se face brusc aglomerație: ni se alătură, uzi pînă la piele, salvamontiștii, coborîți de pe Cîrja cu targa plină cu o doamnă durdulie, la vreo 40 de ani, care-și luxase piciorul stîng, soțul victimei și un bun samaritean ieșit din cortul pus lîngă vîrf și coborît cu ei, să le dea o mînă de ajutor, o bucată de drum. Accidentata tremură în folia de supraviețuire, cu fundul pe etajera spînzurată între cei doi căpriori din mijlocul refugiului, domnul ei își frînge mîinile, îngrijorat, salvatorii iau o pauză de înfulecat sandvișuri și de stors polare. Le împrumut, ca să se încălzească un pic, toate tricourile uscate pe care le am la mine și, la plecare, le urez drum bun, fără evenimente neplăcute pînă la bază.
Doamna în cauză a avut mare noroc: a scăpat doar cu glezna umflată temporar cît un pepene. Și cu sperietura care i-a produs o amintire montană de neuitat: a urcat în Parîng pe picioarele ei și a coborît pasageră a tărgii cu roată a Salvamontului.
Celebrul alpinist rămas pe Negoiu. Pe arădeanul Zsolt Török, temerarul alpinist român de etnie maghiară care a urcat și prin Himalaya, l-am cunoscut la un Alpin Fest, în 2018, la un workshop cu tema “Educație pentru turism montan“. Un an și vreo cinci luni mai tîrziu, în august 2019, între două runde ale atelierului informativ pentru copiii taberei ATGR de la Predeal, în care le prezentam fix regulile astea, citesc, înmărmurit, mesajul trimis de un prieten: Zsolt a murit, la doar 45 de ani, în Făgăraș, în zona vîrfului Negoiu. A dispărut dintre noi exact așa cum plecase de-acasă, singur.
(articol publicat de catavencii.ro. 18 februarie 2022)
Be the first to comment