Pentru turistul ajuns la Sighetu Marmației în Săptămîna Mare, cel mai potrivit obiectiv e un spațiu care, deși nu-i turistic în sensul principal al cuvîntului, cel al relaxării și distracției, este în cel informativ. Dacă privim lucrurile din perspectiva istoriei care trebuie cunoscută pentru a nu fi repetată, e chiar de datoria fiecărui român care trece prin oraș să viziteze acest loc. Mai ales a celor care regretă Epoca de Aur și se exprimă foarte vocal că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, întrebînd retoric dacă avem atîta var ca să spoim cît a construit nea Nicu.
Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței este răspunsul clar la cam ce se poate întîmpla cu alții, cei care nu sînt dispuși să-și tranzacționeze conștiința, cînd bagi capul între umeri și te supui ordinelor oricărui cizmar venit la putere sau cînd, ulterior, nu vrei să știi cu ce preț s-au clădit marile realizări ale socialismului. În fosta pușcărie de drept comun Sighet devenită politică între 1950 și 1955, actualmente muzeu, au fost încarceraţi, fără judecată sau condamnare judecătorească, politicieni, membri ai guvernelor precomuniste, ziarişti, academicieni, preoţi catolici, studenți, vreo două sute de „dușmani ai poporului“, dintre care, în cei cinci ani de detenție, 54 au fost omorîți și acoperiți cu pămînt, la marginea orașului, în Cimitirul Săracilor. Noaptea, ca hoții, în gropi comune, fără însemne, ca să nu li se mai poată identifica mormintele.
Incursiunea în trecutul ăsta sinistru începe în sala cu hărțile penitenciarelor, azilelor psihiatrice cu caracter politic, centrelor de deportare şi lagărelor de muncă forţată în care a fost închisă cam toată elita intelectualității interbelice, toți cei care s-au împotrivit în vreun fel barbariilor comuniste, declarați de sistem „elemente dușmănoase“ și „bandiți“, doar pentru că refuzau să le fie călcate în picioare drepturile și libertatea. Și continuă în blocul celor 87 de celule dispuse pe trei niveluri, parter plus două etaje, în temnițele transformate în spații expoziționale tematice ale represiunii comuniste în care se intră din holurile lungi cu pereții tapetați cu fotografiile alb-negru ale celor ce nu și-au negat principiile și au trăit tragedia vieții lor în închisorile regimului.
Au rămas așa cum au fost încăperile spartane cu pat din fier și blid din tablă în care au murit liderul țărănist Iuliu Maniu și istoricul liberal Gheorghe I. Brătianu, precum și neagra, carcera de pedeapsă cu pereți orbi al cărei singur mobilier e un lanț pironit în centrul pardoselii de beton. În celelalte 84 au încăput mii de mărturii despre tot spațiul concentraționar din România acelor cumplite vremuri. Istoria ororilor comuniste a fost reconstituită, cronologic, pe fragmente, în obiecte originale (ușă cu gratii, uniforme de deținuți, sîrmă ghimpată, lampa nesfîrșitelor interogatorii ale anchetatorilor), decupaje din ziarele vremii și material fotografic documentar, începînd cu urna cu fund dublu a alegerilor fraudate din noiembrie ’46 și pozele victimelor rezistenței din munți, ale canalului Dunăre-Marea Neagră, ale colectivizării forțate pînă la prezentarea detaliată a metodelor de tortură din închisori și din lagărele de exterminare, a biografiilor șefilor Securității și ale marilor torționari, a materialelor de îndoctrinare ale propagandei comuniste de pînă în ’89.
Creștinește e să ierți, dar să nu uiți. Pentru reîmprospătarea memoriei colective, inclusiv a regretnicilor menționați la început, trebuie spus mereu adevărul, oricît ar fi de neplăcut: comunismul a distrus, în doar 45 de ani, fibra morală a poporului român, lăsînd urme adînci în noi. A falsificat trecutul, a nenorocit prezentul și a influențat viitorul a întregi generații educate în spiritul minciunii, ne-a învățat să fim lași și duplicitari.
Din Memorialul victimelor comunismului de la Sighet ieși năuc, copleșit, profund impresionat de tot ce-ai văzut, cu sentimente foarte amestecate. Durere și respect, pentru suferința și curajul unor oameni integri încercați greu de soartă. Amărăciune și scîrbă, pentru ticăloșia unui sistem și cruzimea celor care i-au fost unelte. Speranță și încredere că lucrurile astea nu se vor mai întîmpla niciodată în România.
(articol publicat în Cațavencii nr. 17/506 din 28 aprilie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment