Serialul reportajelor de călătorie prin țară și la țară face azi popas de-un episod cu sugestivul titlu „Turismul, aurul și ardelenii“ în Roșia Montană, încă depozitara cu acte în regulă a tezaurului României. Și prima localitate de pe teritoriul nostru atestată documentar: pe una dintre tăblițele cerate romane descoperite aici este inscripționată data de 6 februarie 131 și numele Alburnus Maior, lucru care-o face, fără discuție, certificatul de naștere modernă al unui loc important de la marginea imperiului, în care dalta și ciocanul sclavilor săpau, la opaiț, după aurul Apusenilor cu care Roma își placa statuile și-și plătea mercenarii.
După ce acum șapte ani s-a evitat la limită dezastrul ecologic RMGC, cu ajutorul protestelor de stradă inițiate de campania antiexploatare care a adus de aceeași parte a baricadei ONG-uri de protecție a mediului, arheologi, arhitecți, istorici, prelați, artiști și instituții diverse, de la Greenpeace la ASE și Academia Română, singurele scule și instalații de forat și pușcat rămase în Roșia Montană sînt cele din Muzeul mineritului aurifer. Activitatea industrială a fost interzisă și fosta localitate minieră scăpată de șenilele excavatoarelor și de sinistrul peisaj al lacurilor cu cianură (cine are curiozitatea să arunce un ochi spre viitorul ce i se pregătea să viziteze trecutul unui loc care n-a avut norocul ăsta: ce-a lăsat în urmă exploatarea de sulf din Călimani) a ales să exploateze în continuare resursele locale, dar altfel, nedistructiv, înlocuind industria grea cu agroturismul. Turismul cu cortul sau rulota pe coclauri (testat cu succes în perioada festivalului activist, de gherilă contra RMGC, FînFest), în care se mănîncă ce-a pus în pămînt, ce-a cules din pădure sau ce-a crescut în ogradă localnicul, un gen de călătorie cu cazare neconvențională, pînă înainte de pandemie, mai nou, reconsiderată și de cei care nu puteau fără saună, piscină sau jacuzzi de patru-cinci stele în vacanță.
Acum, că mineritul și-a pus tîrnăcopul și dinamita în cui, poate că turistul de Roșia Montană se așteaptă la o întoarcere la natura sălbatică, virgină, în care, vorba unei vechi perle de Bac, mîna omului n-a pus niciodată piciorul. Urmele carierelor ce-au rănit pămîntul nu se șterg însă așa ușor, indiferent cîte proiecte de ecologizare și taluzuri frumos înierbate, ca acelea de pe malul Abrudelului, la venirea dinspre Abrud, înainte de a o lua spre Roşia Montană, pe partea stângă, se aștern peste milioanele de tone de steril acoperite cu sol prielnic vegetației. Ca să nu mai amintim că Masivul Cîrnic e găurit ca un șvaițer de zecile de kilometri de tuneluri trapezoidale antice și de galerii ale exploatărilor medievale sau moderne, dar măcar astea nu sînt vizibile decît coborît mult în subsol.
Tot ce vezi, plecat la pas domol din Piața Veche, centrul cu magazinul, fîntîna și bufetul satului, pe ulițe prăfuite care urcă și coboară dealurile zonei, sîntpajiștile cosite, căpițele de fîn șicasele vechi (monumente istorice cu tăbliță informativă pe fațadă, multe nelocuite), cu curți mici, în pantă, ca în orice sat de munte în care florile și pomii fructiferi din grădină se asortează atît de armonios cu verdele pădurii, de nu mai știi unde se termină gospodăria și unde începe lucrarea naturii.
Îndeletnicirea principală a localnicului rămas în bătătură și nestrămutat spre alte zări în perioada preluării agresive a RMGC s-a schimbat: de la mărunțitul pietrelor și strecurarea lor prin sită în căutarea grăunțelor strălucitoare din pozele alb-negru ale trecutului, roșianul a trecut la activități alternative. Agricultură și turism ecologice, meșteșuguri tradiționale și comerț cu costume populare, produse naturiste din lapte, miere, fructe de pădure, ciuperci. A, da, și prune. Sub formă de palincă.
(articol publicat în Cațavencii nr. 39/476 din 30 septembrie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment