Chiar cu riscul de a fi apostrofat de cei alergici la tzatziki și feta (vorba reclamei: „Mai taci, mă, cu grecii tăi!”), insist să continuăm periplul turistic prin Elada, părăsind Ammouliani și zona peninsulei Athos, și coborînd pe continent înspre sud pentru un city broke de oraș vechi. Atît de vechi încît din orașul antic care, potrivit mitologiei grecești, era centrul lumii n-a prea mai rămas mare lucru.
Da, după vechii greci, care i-au atribuit lui Zeus localizarea, buricul Pămîntului, marcat de o piatră de formă conică, era în Delphi. Și, o vreme, cel puțin pentru ei, chiar a și fost: nici un grec, oricît de scăpătat sau de bogat, nu se însura sau nu pornea vreun război fără să se înscrie la o consultație la celebrul oracol de aici. O localnică, mai întîi fecioară, mai apoi (după ce unii, ceva mai îndrăzneți, au solicitat o consultație sexuală forțată) femeie în vîrstă, care renunța la numele civil și devenea Pythia, un fel de papesă a templului lui Apollo, zeul zorilor, al luminii, al poeziei, al muzicii, al dansului, al medicinei, al păstorilor și al altor îndeletniciri umane care aveau pe-atunci nevoie de un protector. În fișa postului, Pythia era purtătorul de cuvînt al zeului, vocea care răspundea întrebărilor despre viitor ale muritorilor, îndeajuns de misterios cît să atragă interesul dezlegătorilor de șarade și suficient de ambiguu cît să nu fie acuzată ulterior de profeție falsă. Răspunsul acesta nu venea oricum, ci dintr-o stare de transă indusă de vaporii ce se degajau din pămînt în interiorul grotelor sacre (gaze vulcanice, conform specialiștilor zilelor noastre), prin invocarea spiritului lui Pythos, șarpele mitic ucis de Apollo. Preoții martori ai incantațiilor halucinogene interpretau bolboroselile fără noimă ale drogatei, pardon, mesajul zeului, și-l taxau pe client cu tributul ritualic: pe lîngă ofrandele și jertfele cuvenite lui Apollo, comisionul lor, în daruri cît mai scumpe. Cum ar veni, Pythia, corespondenta ghicitoarelor moderne, era strămoașa unei Mame Omida care-ar fuma un cui înainte să-i spună credulului dacă Maricica îl iubește sau nu.
Importanța sanctuarului de la Delphi a început să scadă după un cutremur și un incendiu care au afectat serios complexul și a încetat prin secolul IV d.Chr. cînd, la presiunile creștinilor dintr-o CpF a vremii, împăratul Theodosius a semnat decretul de desființare, fără referendum. După o pauză de vreo 1.500 de ani, Delphi a renăscut, mai întîi, arheologic, odată cu săpăturile de la sfîrșitul secolului al XIX-lea ale unor arheologi francezi, și mai apoi turistic, cînd a fost declarat monument UNESCO.
Astăzi, tot ce-a mai rămas din fostul centru al lumii este un amfiteatru de ruine la baza unui versant al muntelui Parnas, cu vedere în vale, printre pini și chiparoși drepți ca lumînarea, spre Golful Corint. În biletul de 12 euro ai incluse plimbarea pe aleea în serpentine care urcă pe lîngă pietre și rămășițe de coloane (ghidat de panourile cu desene explicative care, dacă vrei să știi cum arăta totul acum 2.500 de ani, îți testează din plin imaginația) și accesul în muzeul modern construit pe două niveluri, în stînga intrării parcului arheologic, unde sînt expuse toate artefactele originale dezgropate de-a lungul timpului, (fragmente de) statui și elemente arhitectonice.
Localitatea secolului XXI care poartă numele ăsta atît de glorios e un sătuc de case cu etaj la strada/șoseaua spre sit și pensiuni-taverne în fața grădinii cu măslini și viță-de-vie, stație obligatorie pentru autocarele pline cu pelerinii moderni ai oracolului care își lasă obolul aici. Grecii au cîștigat și cîștigă în continuare din turismul lor cu apă de mare și bolovani incomparabil mai mult decît am putea noi din Deltă, biserici medievale și castele ale lui Dracula. În termeni de marketing turistic, zeii lor, un brand legendar multimilenar, îl bat de-l lasă fără sînge pe vampirul unisecular inventat de alții pentru noi.
(articol publicat în Cațavencii nr. 40/375 din 10 octombrie 2018 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment