Cum ziceam acum două săptămîni, pe finalul city broke-lui de Ohrid, la Salonic am ajuns cu taxiul de la Bitola, via Florina (doi inși – 80 de euro), transportul în comun dinspre sud-vestul Macedoniei spre nordul Greciei fiind slab spre inexistent, în anumite zile. Cu o limuzină nemțească relativ nouă, al cărei șofer cu figură de băiețaș de cartier (frunte prelungită pînă la ceafă și ochelari de soare) știa tot mersul în vamă. La intrarea în Macedonia, formalitățile de trecere a graniței duraseră vreo oră, vameșii dîndu-ne jos din autobuz cu tot cu rucsac/ghiozdan/geantă/paporniță și căutîndu-ne și în fund. Fundul bagajelor. Acum, la ieșire, n-au trecut nici două minute de cînd taximetristul a coborît din mașină cu pașapoartele pînă s-a întors cu ele gata ștampilate, vameșii văzîndu-ne fețele doar în poză (minunea asta se întîmplă în prezența unei bancnote de 10 euro; absența ei se soldează, cică, cu verificări suplimentare, fără limită de timp). Omul nostru ne-a lăsat la gară, așa cum i-am cerut; pînă la trenul de noapte spre Atena, urma o jumătate de zi de explorat Salonicul.
Adică, pe numele lui de-acasă, Thessaloniki, unul dintre primele centre creștine (pe la anul 50, un călător plecat în excursie de misionariat punea bazele primei biserici din această parte a Europei – da, de Apostolul Pavel e vorba) și fostă capitală, împreună cu Constantinopolul, a imperiului bizantin, un oraș cu o istorie de 2.300 de ani, din care ultimii cinci sute, pînă în perioada modernă, petrecuți sub papuc otoman (1430-1912). Important nod de transport în Balcani, aflat la răscrucea drumurilor spre Sofia, Istanbul, Atena sau Belgrad, Salonicul a cîștigat de-a lungul timpului bani buni din negoț și din taxarea drumeților obosiți și flămînzi care au făcut popas pe-aici.
Chestiile astea pot fi citite prin broșurile centrului de informare turistică, pe care îl găsești într-un acvariu din sticlă fumurie plantat în centru (nu-i foarte departe: la ieșirea din gară, faci stînga, mergi cale de vreo trei-patru intersecții și apoi o iei la dreapta, spre mare), în Piața Aristotelous, o esplanadă imensă despărțită de faleză de un bulevard foarte circulat. Dacă tot ai ajuns aici, probabil că o să te ții și tu după lumea care se îndreaptă, călcînd în picioare – agale, a plimbare – cei doi-trei kilometri ai fîșiei de beton a țărmului, spre simbolul orașului, Turnul Alb, singura parte a fortificațiilor bizantine din port rămasă cît de cît intactă, care se vede din orice punct al falezei. În fața turnului e acostat vasul-bar Arabella, pe care te poți îmbarca gratis (trebuie să fii pregătit, însă, pentru o consumație minimă obligatorie: berea mică, la 330 ml, costă 5 euro). Cînd nu pleacă în larg: din oră-n oră, de la prînz pînă tîrziu în noapte, vasul pornește într-o croazieră de 30 de minute în jurul golfului, prilej pentru consumatorii de la bord de a vedea orașul din toate unghiurile, de pe mare.
Dacă vrei să-l vezi și de deasupra, odată întors înapoi în centru, obosit de-atîta mers pe jos și flămînd ca un călugăr în zi de post, o să cumperi, în stația din Piața Eleftherias, un bilet de autobuz (1 euro) și un gyros de pui (3 euro) și-o să-l iei pe 23, pînă la capăt. Autobuzul ăsta urcă străduțele spre Ano Poli, Orașul Vechi (sau Orașul de Sus), cartierul neafectat de marele incendiu de fix acum o sută de ani care a devastat o bună parte a Salonicului. Paradoxal, aia mai apropiată de apă.
Cine are timp pentru o lecție de istorie o poate primi de la panourile explicative postate pe lîngă zidurile bizantine construite de Theodosios cel Mare prin secolul 4 și decorate cu marker-ul de iluștri anonimi din secolul 21. După ce te-ai săturat de văzut Orașul de Sus și orașul de sus, cobori înapoi spre centru pe străduțe pietruite, printr-un amestec interesant de arhitecturi (bizantină, otomană, greacă), mixaj modern de biserică antică fără tencuială cu minaret și băruleț pe terasă de clădire antebelică. Și o să citești alte și alte panouri. Noi am mai avut timp doar de Rotonda, templul ctitorit de împăratul Galerius, transformat temporar în moschee, cît timp au cîntat muezinii prin oraș, și de Agora romană, niște ruine dintr-o piață situată sub nivelul străzii, care pot fi văzute și de pe trotuar, dacă ai ajuns cumva după orele de vizitare.
(articol publicat în Cațavencii nr. 18/301 din 10 mai 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment