Deși destinația de astăzi nu e una turistică în sensul clasic al cuvîntului (nu te duci acolo ca să te simți bine, ba chiar dimpotrivă), poate că niciodată titlul ăsta, City Broke, nu s-a potrivit mai mult cu locul ca în cazul de față. Și asta pentru că, măcar o dată pe an, în Săptămîna Mare, avem datoria morală să pornim într-un pelerinaj imaginar spre Auschwitz, simbolul terorii în secolul XX, în amintirea milioanelor de oameni care au suferit și murit nevinovați în ghetourile și lagărele ororilor naziste, fiindcă, în timp ce niște criminali puneau la cale genocidul, restul lumii se uita în altă parte.
Pentru cei care chiar vor să ajungă acolo (atenție, experiența asta nu este recomandată persoanelor hipersensibile și copiilor sub 14 ani), cîteva informații utile. Din Cracovia pînă la Oswiecim, localitatea poloneză care, în germană, a devenit Auschwitz, sînt de parcurs vreo 65 km, cu un microbuz cam obosit (în București, genul ăsta de van, modern prin anii 2000, face curse suburbane spre Bolintin sau Ciorogîrla), care pleacă frecvent din autogară, de la peronul G7, și te ia la bord după ce-i dai 12 zloți șoferului. Drumul durează vreo oră și jumătate, traseul avînd stații dese, prin niște comune care arată ca pe la noi prin Secuime, iar de coborît cobori la capăt, la marginea orașului Oswiecim, cam la două sute de metri de intrarea în fosta fabrică nazistă de morți, care, pînă în 1945, scotea zi și noapte fum pe coșuri.
Vizitarea Muzeului Auschwitz se face fără plată, numai că, între orele 10 și 13, accesul e acceptat doar în grupuri ghidate, iar ghidajul costă 45 de zloți de persoană; în afara acestui interval, ești liber să-l vizitezi individual, pe unde vrei și cît de mult suporți. Eu am ajuns la casa de bilete imediat după ora 10 și, cum următorul grup cu ghid de engleză era programat abia la 12, alegerea logică a fost să vizitez mai întîi Birkenau, urcînd în autobuzul-shuttle care te ia, gratis, la fiecare 20 de minute, din fața muzeului și te lasă vreo doi-trei kilometri mai încolo, pe cîmp, chiar lîngă rambleul căii ferate pe care trenurile cu deținuți opreau în stația finală. Lagărul de exterminare poate fi văzut fără taxă, oricînd în timpul programului (7,30-19, vara), însă n-ai voie să intri cu bagaje: a trebuit să-i donez 2 zloți parcagiului complexului, ca să-mi găzduiască ghiozdanul cu laptop-ul, în birouașul său de lîngă magazinul de suveniruri, cît m-am învîrtit înăuntru.
Era o zi perfectă pentru a fi la Birkenau: cerul plumburiu și vîntul de martie care-ți îngheța oasele furnizau ceva din senzația nefericiților coborîți în șuturi din vagonul de marfă care e și acum pe linie, dincolo de poarta spre barăcile în care-și așteptau moartea. Din o parte dintre ele au mai rămas doar coșurile de fum ale sobelor; lîngă ruinele camerelor de gazare aruncate în aer de naziști, la abandonarea lagărului, s-a ridicat un memorial cu mesaje-avertisment de neuitare către posteritate, în multiple limbi, inclusiv în românește.
Înapoi la Auschwitz, puțin după ora 13. Dincolo de turnichetul la care-ai scanat codul de bare al tichetului cu valoare 0 zloți, te așteaptă un control ca la aeroport: n-ai voie înăuntru cu o geantă mai mare decît o poșetă. Același ghiozdan cu laptop m-a trimis, deci, înapoi, la căsuța-magazie care cere 4 zloți pentru fiecare bagaj. Abia apoi am fost admis să mă alătur în tăcere celor care au trecut de poarta cu celebrul Arbeit macht frei și de gardul înalt de sîrmă ghimpată electrificat în minicartierul celor vreo 30 de clădiri sobre din cărămidă cu două niveluri aliniate disciplinat la străduțele-alei. Fiecare dintre ele e organizată tematic, cea mai sinistră fiind cea la etajul căreia se află colecția miilor de obiecte personale (ochelari, proteze, gamele, pămătufuri de bărbierit) și textile făcute din părul victimelor. În zona asta există semne cu fotografiatul interzis; tulburat, nu le-am observat, iar unul dintre supraveghetori mi-a cerut politicos, dar ferm, să șterg pozele făcute acolo (evident, m-am conformat).
Ultima stație înainte de ieșire e în camera de gazare și în crematoriul alăturat, într-un fel de buncăr camuflat, acoperit cu vegetație. Pereții scrijeliți de unghiile muribunzilor și vagonetul cu care erau cărate cadavrele la ars îți rămîn înfipți în memorie pentru toată viața.
(articol publicat în Cațavencii nr. 16/402 din 24 aprilie 2019 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment