The Jolly Sailor e primul pub din Macclesfield în care am băut o bere, la invitația unui prieten, în chiar ziua sosirii în oraș. Mai exact, după prînz, cînd m-am trezit, ușor mahmur, marcat de o noapte plină de evenimente (avionul de seară spre UK ne-a zgîlțîit nițel, de control, comitetul de primire de la aeroportul din Liverpool a întîrziat vreo oră pe drum, iar cheful de reîntîlnire a băieților cu pălinca adusă de-acasă s-a decalat corespunzător, pînă spre dimineață, ora României). Și mai exact, pe la 3 p.m., ora locală, după ce Ilie m-a ghidat în prima sesiune de sightseeing prin Macclesfield, o plimbare de la Primărie pînă la gară, pe traseul obiectivelor principale ale orașului (barurile, bineînțeles), înainte de a face check-in în tura de seară a pizzeriei din centru la care încă lucrează.
Intrăm, deci, pentru un pint rapid la Marinarul vesel, cîrciuma de pe strada gării la care turul de oraș s-a încheiat brusc, din motive de sete acută; fata de după tejghea ne servește cu două Bass Brown Ale la draft, berea casei; ne așezăm la o masă, pe canapelele cu spătar din lemn și perne pe cotiere. Scurtă privire în jur: pub britanic tradițional, cu șemineu, separeuri placate cu lemn masiv, panou de darts (echipa pub-ului e lider în liga locală, citesc pe un A4 cu clasamentul la zi), pereți acoperiți cu posterele alb-negru ale cîntăreților de blues/jazz decedați acum cîteva decenii. Decorul familiar îi dă un aspect de locuință; de pe un perete plin cu un fel de poze de familie, de lîngă masa de biliard, cu paharul în mînă, zîmbesc către cameră zeci de regulars, clienții pentru care acasă e mai mult aici decît la domiciliul trecut în permisul de conducere (englezii nu au buletin de identitate). Oricum, să citești după-amiaza cîteva beri printre rafturile cu cărți ale separeului-bibliotecă din The Jolly Sailor e o ocupație cu care m-aș îndeletnici și eu, zilnic, dacă aș avea timpul, banii și ocazia.
La ora aia, devreme pentru consumatorii aflați încă la job, pub-ul era populat doar cu vreo cîțiva pensionari, judecînd nu după vîrstă (vîrsta britanicilor nu poate fi ușor ghicită: cei trecuți de 70 de ani arată ca niște români de maximum 50 – traiul bun și lipsa grijilor zilei de mîine, deh!), ci după mișcările lente și atitudinea impasibilă de om plictisit care nu mai așteaptă nimic de la viață. Poate doar încă un pint, hai, două.
Pentru cele două pahare cu bere, „Elijah”, cum îl strigă colegii de la pizzerie, a plătit, cu cardul, 6,80 lire. Aproape tot atît cît am dat eu pe cei doi litri de pălincă aduși din țară.
(articol publicat în Cațavencii nr. 6/237 din 10 februarie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment