Tocmai ai aterizat pe Marrakesh Menara. Bine ai venit în Maroc! îți urează mesajul primit de la rețea, care te informează amabil că, dacă vrei să folosești telefonul aici, pentru apeluri și, mai ales, pentru net, cînd te întorci acasă, ca să plătești factura, o să ai nevoie de un credit de nevoi personale. Primul lucru pe care trebuie să-l faci, după trecerea de Controlul Pașapoartelor și recuperarea bagajului de cală, e să vizitezi un exchange office: contrar așteptărilor, biroul de schimb valutar din aeroport are un curs bun (10,35 dirhami la euro, față de 10,7 la oficial). Al doilea lucru de bifat, să scapi de taximetriștii care se agață de tine, la ieșirea din clădirea modernă, futuristă, întrebîndu-te încontinuu Riad, Riad? (hotel). Deși sînt doar vreo șapte kilometri pînă în centru (Piața Djemaa El-Fna), toți vor pe cursa asta 200 de dirhami. Negocierea face parte din tradiția locală: ca regulă generală, nu plăti mai mult de jumătate din cît ți se cere – totuși, în cazul ăsta, se pare că nu funcționează decît pînă pe la 150. Nu-i băga în seamă, deci: treci de ei și de parcarea din fața aeroportului, spre stația autobuzului, care, la fiecare jumătate de oră, te duce tot acolo, însă doar cu 30 de dirhami (bilet valabil dus-întors, în interval de 14 zile).
Dacă vezi o imagine netrucată cu palmieri, cămile și munți înzăpeziți pe fundal sînt mari șanse ca poza să fie făcută în Marrakesh. Orașul ăsta ocru-cărămiziu (aproape toate clădirile au culoarea asta), cu un milion de locuitori, aflat la poalele Munților Atlas și la cîteva ore de Sahara, e cel mai tradițional oraș marocan posibil: apropierea de deșert a făcut ca modernizarea, europenizarea importată de la francezi, să pătrundă ceva mai lent față de Rabat sau Casablanca, de exemplu. Aici o să întîlnești pe stradă oamenii deșertului, berberii, purtîndu-și mîndri caftanele maro cu glugă (majoritatea), dar și portul popular de sacagiu, de culoare roșie (cizme, halate, pălării cu boruri mari și ciucuri ca de Călușar). Nu mai vînd de mult apă, se mai îmbracă așa doar ca să facă bani din pozele cu turiștii.
De prin anii ’50, de cînd turismul de masă a ajuns și în Maroc, contactul cu reprezentanții altor culturi a ajutat vizibil la emanciparea femeii locale (care a renunțat la veșmintele negre care o acopereau din cap pînă în picioare, doar bătrînele mai poartă acum așa ceva) și, întrucîtva, la ieșirea marocanului din mentalitatea înapoiată, de Ev Mediu. Pe cei mai mulți turiști o să-i întîlnești în Medina, orașul vechi (de unde te-a lăsat autobuzul, cu moscheea Koutoubia în spate și cîrdul de calești trase de cai, în lateral, drept în față), un imens bazar cu culoare întortocheate printre tarabe, labirint de străduțe cu prăvălii la parter și locuință la etaj în care traficul e, deseori, imposibil: pe o lățime de maximum doi metri, circulă, în ambele sensuri, pietoni, scutere, măgari, oameni care împing sau trag cărucioare de diverse dimensiuni, turiști care tîrăsc după ei trollere (ăsta ești tu). Locuitorii sînt prietenoși, prea prietenoși, my friend. Ignoră-le insistența cu care încearcă să intre în vorbă cu tine și rămîi cu ochii pe ecranul telefonului, chiar dacă pe străduțele super-înguste, cu ziduri înalte, GPS-ul mai pierde legătura cu sateliții. Cînd reușești să ieși în largul unei străzi obișnuite și îți recapeți spațiul personal, o să respiri ceva mai ușurat.
Locul ăsta, Medina, îți place sau nu, nu există cale de mijloc (mie nu mi-a plăcut). Aici realizezi că noțiunea de vechi e mult mai bogată: include cumva și sensurile de murdar, netencuit, prăfuit, soios. Localnicul nu vede o problemă în asta, pentru el e un mod de viață: apa e prea prețioasă ca s-o folosești la spălat.
În Marrakesh experimentezi o atmosferă autentic marocană, care conține sentimente amestecate: curiozitate, uimire, respect pentru o cultură milenară, mixate (mai ales dacă ești singur) cu o frică nedeslușită, de pericol iminent. Nu știu dacă asta au simțit și turistele scandinave decapitate, înainte de Crăciun, undeva la vreo 70 de kilometri de oraș, în munți.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 1/387 din 9 ianuarie 2019 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment