Am rătăcit un pic pe străduțele de lîngă piața centrală a Orașului Vechi ca să găsesc Old Town Hostel Alur, prima mea casă de-o noapte în Tallinn la care am ajuns mai devreme decît se așteptau gazdele. Pe la 9 dimineața, proaspăt coborît din autocarul Ecolines, Flixbus-ul local al țărilor baltice în care mă urcasem în seara precedentă, la Vilnius.
Locul: Pînă la urmă, l-am nimerit, după o poartă fără firmă și o ușă din lemn vopsite într-un roz de căsuță de păpuși pentru fetițe, la capătul gangului de trecere în curtea interioară a unei clădiri istorice de secol XV, un patrulater de aripi vechi cu etaj, încăperi înalte și grinzi pe tavan asemănătoare căsoaielor săsești brașovene sau sibiene. Pînă cînd mi se elibera și reînfășa patul, cîndva după 3 p.m., am fost poftit să aștept în spațiul comun dintre recepția-bar de la intrare și sala de mese aflată jumătate de nivel mai sus, la un fel de mezanin, pe una din canapelele libere, neocupate încă de locatarii cu ochii pe pereți. De fapt, pe unul singur, cel pe care un proiector rulau în buclă episoade din Mistery Science Theater 3000.
Prețurile: 6,30 euro, plătiți în avans, cu cardul, pentru un bed in 10-bed mixed dormitory room, ca să citez din rezervare (preț de off-season: dacă nu te duci ca mine, în martie, o să te coste sigur mai mult).
Oamenii: Prima persoană cu care am vorbit a fost recepționerul Conner, un australian volubil, foarte simpatic. Cu a doua, Natalia, moldoveanca cu prieten din Cîmpina care a stat, vreo oră, pe o canapea în dreapta mea, n-am schimbat o vorbă, deși i-am aflat, în detaliu, povestea vieții. Cu ochii închiși și fără să vreau, din interminabila conversație telefonică cu o interlocutoare curioasă, în timp ce încercam să mai recuperez ceva din somnul restant al nopții de călătorie. Nu-și imagina, probabil, că într-un obscur hostel estonian, ar mai putea fi cineva care înțelege românește.
Ambianța: De la pustietatea hostel-ului lituanian al zilei precedente în care nu mă întîlnisem cu absolut nimeni, am trecut la o forfotă de oameni care ba plecau, ba veneau (grupuri-grupuri, conduse de ghidul Conner care le făcea turul hostel-ului), ca-n gară, senzație întărită și de atmosfera de sală de așteptare a spațiului comun purgatoriu, în care lumea era în limbo, nici cazată, nici necazată. Timpul petrecut aici pînă la intrarea în posesia patului cu eticheta prenumelui meu din camera 7, la etaj, a fost singura ocazie să simt vibe-ul locului: imediat după ce l-am luat în primire, am ieșit în oraș. Mă aștepta pub crawling-ul cu Julia din care m-am întors la hostel pe la 2 noaptea, cu burta plină de beri craft, vinuri și tării locale și creierii vraiște.
(articol publicat în Cațavencii nr. 27/464 din 8 iulie 2020)
Be the first to comment