Există în țară destule muzee și expoziții interesante care, din păcate, rămîn nevăzute, pentru că turistul trece nepăsător pe lîngă ele, în drumul său spre hotel, pensiune, restaurant, club. E și vina oamenilor din sistemul expo-muzeistic care nu știu să-și apropie vizitatorii, dar asta este deja o discuție mult prea amplă pentru a o deschide aici.
Unul dintre aceste lăcașe de cultură prea puțin cunoscute se află în Fălticeni, într-o casă veche de 175 de ani construită pentru familie de boierul Alecu Forăscu-Botez, puțin înainte de rebeliunea pașoptistă. O clădire de patrimoniu, monument istoric, care, după ce-a fost pe rînd Palat Administrativ al județului Suceava, sediu al Prefecturii Baia și al Consiliului Popular Raional, Casă a Pionierului, Casă a Radioficării și Casă de Cultură a Fălticeniului, de aproape o jumătate de secol și-a găsit adevărata menire, devenind Muzeul de Artă „Ion Irimescu“.
Înființat în 1974 chiar de sculptorul Ion Irimescu (1903-2005), care și-a donat întreaga colecție de lucrări pe care o mai deținea, și inaugurat la 10 februarie 1975, cel mai mare muzeu permanent de autor din țară beneficiază de spații generoase de expunere, la parter și la etajul la care se ajunge urcînd din holul central o scară somptuoasă din stejar, pentru vreo trei sute de sculpturi și peste o mie de desene – portrete, compoziții, proiecte de monument, lucrări de grafică, schițe, studii –, toate făcute cadou, direct din atelierul de la București, proaspăt-creatului muzeu de artă din orașul natal, care mai include și biblioteca sa personală alcătuită din aproximativ 1.500 de volume, cărți rare, albume de artă românească și universală, tratate științifice. Deși nu-i o casă memorială (există, totuși, un spațiu memorial amenajat în apartamentul în care a locuit în ultimii ani de viață artistul, situat într-o clădire adiacentă din incinta muzeului), totalitatea lucrărilor maestrului expuse în interior constituie o moștenire artistică care, practic, ține loc de autobiografie.
Lucrînd cu diverse materiale, în bronz, marmură, lemn, gips, ceramică, plastilină, Irimescu a prins în forme marile sale teme de creație: mitologia, maternitatea, muzica, omul ca model în univers. Lire, mandoline, vioare sau harpe, figuri feminine, siluete grațioase, fluide, se unduiesc armonios în jurul tău; nu trebuie să fii un specialist al artelor plastice ca să înțelegi mesajul simplu transmis privitorului și să te bucuri cîteva zeci de minute de o evadare din mundan în absolut.
Fostul student al Școlii Naționale de Arte Frumoase din București, care i-a avut profesori pe Dimitrie Paciurea și pe Oscar Han, ajuns președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România (1978-1989) și membru de onoare al Academiei Române (din 1992), este considerat de criticii de artă cel mai important sculptor român al ultimei jumătăți de secol. Cea mai controversată (pentru unii) lucrare a sa are în spate o legendă scurtă. Se spune că la o întîlnire cu Ceaușescu, Irimescu i s-a plîns că n-are bronzul necesar pentru lucrarea la care făcea schițe, statuia lui Sadoveanu. Spre marea sa surpriză, imediat după discuția asta, l-a primit cadou chiar pe Stalin, care fusese detronat de pe soclul din Piața Aviatorilor și aduna praf prin subsolurile CC-ului. Sub mîna sculptorului, crudul dictator georgian s-a transformat, deci, în România, într-un scriitor grafoman cu convingeri politice brusc favorabile regimului comunist, fanul democrației aduse cu tancul de reprezentanții luminii eliberatoare care venea doar de la Răsărit.
(articol publicat în Cațavencii nr. 35/524 din 1 septembrie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment