Dacă nici Roma (milioane de maşini, scutere, pietoni pe străduţe înguste, radiale, proiectate acum două mii de ani) nu mai e aglomerată şi nici italienii nu mai sînt temperamentali, atunci nu ştiu care trafic din lumea asta are mai multe premise pentru a fi infernal. Cu toate astea, eşti scutit de simfonia de claxoane şi înjurături de pe lumea cealaltă, din oraşul verilor dîmboviţeni. Băi nene, eu aş scoate claxonul din dotarea standard la maşinile vîndute în Bucureşti! Şi i-aş testa la IQ pe cei care îl trec la opţionale.
La Dolce Vita printre Şapte coline
După ce s-a oprit ploaia, pleci de la Pantheon pe străduţele înguste cu macadam şi terase cochete cu mese puţine de pe lîngă Piazza Navona şi te întîlneşti din nou cu Tibrul. La Ponte Sant’Angelo, pe balustradele căruia statui spectaculoase abia îşi ţin echilibrul din cauza mirosului şi tînguielilor care vin dinspre cerşetorii de culoare incertă şi (surprinzător?) casetofonul cu manele de pe trotuar. Ieşirea de pe pod e intrarea în bătrînul Castel Sant’Angelo, care a fost de toate la viaţa lui: mausoleu pentru Hadrian în antichitate, rezidenţă papală în Evul Mediu, puşcărie pînă prin 1870. Astăzi? Muzeu, 8 euro intrarea.
Apoi ţii malul drept al Tibrului, care se varsă 24 de kilometri mai la vale în Marea Tireniană, pe lîngă Palazzo di Giustizia, treci Ponte Cavour pe partea cealaltă, laşi Mausoleo di Augusto undeva pe stînga şi intri în Piazza di Spagna. Staţie de trăsuri, Fontana della Barcaccia (construită între 1627-1629), palmieri, amfiteatru de trepte pe care puzderia de turişti ia o pauză înainte de a urca spre Trinità dei Monti, biserica cu două turle din capătul celei mai lungi şi mai largi scări din toată Europa.
Via del Corso spre Piazza Colonna. Dacă n-ai fi trecut deja pe lîngă columna lui Traian ai fi zis că-i asta, din centrul pieţei. La o privire mai atentă, te lămureşti; e a lui Marcus Aurelius, care spune, tot în spirală, aceleaşi poveşti de vitejie. De data asta despre victoriile din 172-175 d. Hr. asupra marcomanilor şi sarmaţilor. Exact în faţă, Palazzo Chigi, locul de muncă al primului ministru. Aproape perete în perete cu Palazzo Montecitorio, sediul Camerei Deputaţilor.
Traversezi Via del Corso şi după cîţiva paşi pe Via dei Sabini, ajungi la exagerat de celebra Fontana di Trevi. Un bazin larg cu apă pînă la genunchi, străjuit de statui, capătul unui apeduct antic care aducea apa în oraş de la vreo 20 km, amenajat baroc pe la mijlocul secolului XVIII. Arunci moneda regulamentară în fîntînă de lîngă carabinierii care monitorizează atent mulţimea de fotografi amatori şi te linişteşti: gata, eşti sigur că te reîntorci la Roma. Biletul la cursa retur Ciampino-Băneasa de peste două săptămîni nu prezenta suficientă garanţie.
La următorul colţ de stradă, nişte indivizi dubioşi au de vînzare genţi de plastic ‘Louis Vuitton’ (ghilimele obligatorii) la promoţie – 60 euro. Dacă te intereseaza oferta, calculează şi nişte costuri ascunse: s-ar putea să încalţi o amendă (vînzarea, dar şi cumpărarea de contrafaceri e pedepsită în Italia). Cam 1.000 €. În sfîrşit, s-a inventat amenda pentru imitaţie şi prost-gust. Foarte tare, frate! Pe cînd şi la noi în cluburile de fiţe?
Se înserează. Urci pînă la Palazzo del Quirinale, reşedinţa preşedintelui italian (nu-i acasă, reveniţi – te informează amabil gărzile de la intrare), apoi ieşi înapoi în Via Nazionale şi treci linia de finish a turului pedestru început dimineaţă la Stazione Termini, pe peronul trenului care te duce spre Civitavecchia şi feribotul de Sardinia.
Ce poţi să mai spui despre un oraş care respiră istorie prin fiecare por al zidurilor? Nimic, îl vizitezi şi punct. De la puii de lup Romulus şi Remus care l-au fondat la românii care îl reconstruiesc azi la negru, de la Nero care l-a ars ca pe un DVD la viteză maximă la Il Duce Mussolini, toţi au avut cîte ceva de spus. Sau de făcut.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 15/903 din 15 aprilie 2009)
Be the first to comment