În Armenia se intră ușor, cu viză luată de pe net. Se simte, încă de la graniță, un aer stătut, de subdezvoltare: vamă “sătească”, animale amărîte, drumuri nereparate de cine-știe-cînd. Oamenii sînt, însă, primitori: ne îmbie cu un RCA al naibii de scump (vreo 60 de euro pentru zece zile). Refuzăm: oricum n-avem de gînd să luăm pe nimeni pe ghidon.
Dincolo de graniță, senzația de țară abandonată în timp continuă: case părăsite, zone industriale în paragină, ici-colo cîte un sat în care mai vezi ceva mișcare. După sute de slalomuri printre gropi și animale, ajungem, în fine, și la drum mai bun. Dar, în locul soarelui și al căldurii așteptate, sîntem întîmpinați de o ploaie foarte ospitalieră. Munții se pierd în ceață; din lacul Sevan abia dacă reușim să distingem niște contururi. În goana motorului, citim pe indicatoare că sîntem pe vechiul Drum al Mătăsii. Ajungem în Erevan, fix cînd ploaia care ne-a condus tot drumul ne părăsește.
Mîncăm la restaurantul din spatele Operei și ni se pare ieftin; bem bere și nu ni se pare scumpă. Sîntem primiți de niște gazde, care, surpriză, vorbesc românește: au făcut un an de voluntariat la noi și le-a plăcut, se gîndesc chiar să emigreze în România. I-auzi: sînt unii care vor să mai și vină, nu doar să plece! Oricum, am primit o lecție de naționalism: n-au ratat ocazia de a ne aminti că Nagorno Karabakh e teritoriu armean și că azerii sînt niște nenorociți.
Fapt remarcabil, Armenia e prima țară din lume oficial creștină. Mergem, deci, la mînăstirea Khor Virap, un bun loc de a vedea vestitul Munte Ararat. Acesta se află acum pe teritoriul Turciei, dincolo de o graniță închisă în urma conflictului cu Azerdbaidjan. Este totuși, conform istoriei, pe teritoriu armean.
Erevan ne-a lăsat impresia unui oraș frumos, plin de lumină, culoare și viață, dar nu la modul exagerat: doar atît cît trebuie ca să te simți bine. Măcar aici se conduce omenește. De la gazde am aflat că, pînă în urmă cu vreo doi ani, cînd s-a schimbat legislația rutieră, era ca în Georgia. De atunci, poliția a început să aplice amenzi usturătoare: doar așa au învățat și armenii să nu conducă băuți, să oprească la trecerile de pietoni, să fie civilizați în trafic. Benzina e ieftină – puțin sub un euro. Motocicleta pare să fie, însă, un fel de OZN pentru ei: am văzut doar vreo trei în toată țara. Toată lumea se uita la noi ca la urs, însă nu în modul agresiv în care ne priveau turcii.
La întoarcerea spre casă, a trebuit să revenim în Georgia. Am zis că, dacă tot e în drum, să facem o vizită și la ruinele Vardzia, un mare oraș săpat în stîncă. Aici am cunoscut adevărata ospitalitate georgiană, la o petrecere de zi de naștere. După o beție ca-n studenție, a doua zi, în loc să explorăm ruinele, am făcut doar excursii pat-budă și retur.
Au urmat apoi încă o trecere prin Turcia (de data asta pe un drum șerpuit și foarte frumos printre munți), o baie tradițională, turcească, în Bursa, două zile de relaxare, la cort, pe malul Mării Egee și o zi tristă și ploioasă de toamnă, pe plaja din Vamă. Iată-ne din nou acasă, teferi, după 25 de zile, patru țări și 7.800 km pe motor. Bogdaproste!
RADU OPREAN
(articol publicat în Cațavencii nr. 44/71 din 7 noiembrie 2012 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment