Da, am testat o capcană pentru turiști. Și tocmai unde: în Albania! Bine, dacă mai contează, n-am mușcat-o inconștient, ca șoricelul flămînd cubul de brînză, și nici măcar n-a fost ideea mea.
Eram în Berat, cu alți 20 și ceva de excursioniști de-o zi. Terminaserăm de vizitat cetatea de pe deal, o Sighișoara albaneză rurală, placată cu piatră, și căutam un loc unde să mîncăm un prînz tradițional. Ghidul grupului ne-a dus mai întîi la un restaurant pe care-l știa, unul cu o terasă cochetă plină cu flori, dar, ghinion, nu mai erau locuri. Și uite-așa am ajuns înapoi la Onufri, cîrciuma de la intrarea în cetate pe care o catalogasem din prima, de cum o văzusem, drept a classic tourist trap. Cum nu m-a ascultat nimeni și majoritatea a decis, m-am așezat resemnat, împreună cu colegul Paul și soția lui, la o masă de trei scaune, afară, alături de cea a altor patru companioni, restul luînd loc înăuntru, la o masă mare, ca la nuntă.
Inițial, nimic de zis, chelnerii, un moșulică energic și un puștan cam apatic, s-au mișcat chop-chop: au apărut imediat cu meniurile. Deși pe pancarta din fața clădirii, la doi metri de masă, scria clar One traditional dish for two persons: 2-3 euro, cifrele de pe hîrtie nu prea se potriveau cu reclama de pe tablă. În fine, n-am mai zis nimic. Oricum, degeaba am fi zis, pentru că ospătarii noștri nu prea înțelegeau engleză: ghidul, care rupea nițică albaneză, a vorbit cu ei și a lansat comanda.
Într-un tîrziu, după vreo trei sferturi de oră, au început să defileze platourile. Pentru cei din interior, pe masa noastră apărînd doar niște farfuriuțe. Cîte una pentru toți trei: o sălățică de legume ornată cu trei felii de brînză, cîteva linguri de zacuscă cu brînză, patru jumătăți de vînătă umplute cu un sos de ceapă, roșii și brînză, trei bucățele de plăcintă cu… brînză și, la pièce de résistence, singurul fel fără brînză, un pilaf sărat cu aripioare de pui fiert fără gust, de vreo zece ori mai prost decît cel servit pe la noi, la pomană, la țară. Ce mai era să facem? Am ciugulit ceva de prin farfurii cît să ne potolim foamea, pînă cînd urma să găsim un alt loc ca să mîncăm.
Și a venit momentul notei. Chelnerul cel bătrîn s-a scărpinat cu pixul după ureche și, după niște calcule complicate care au durat o fracțiune de secundă, a scris pe fața de masă din hîrtie patru cifre: 3.000. Leka, cîte o mie de căciulă, preț hotărît așa, de pixul lui, pentru toată lumea, deși unii consumaseră mai puțin decît alții, fără să primească toate felurile ieșite din bucătărie. Cam zece euro de fiecare experiență tradițională locală, după cursul pentru turiști de Berat, amendă pentru greșeala de a parca la masa lor.
(articol publicat în Cațavencii nr. 6/341 din 14 februarie 2018)
Be the first to comment