În week-end-ul trecut, m-am întîlnit într-un bar cu niște bulgari și mi-am reamintit de aventura gastro-lingvistică dintr-un text mai vechi, trăită împreună cu doi prieteni, acum vreo cîțiva ani, în barul-bistro San Marino din Ruse.
Chelnerul, un tip pînă în 25 de ani, e foarte deschis la întrebările noastre în diverse limbi (Something to eat? Du manger, garçon? Mangiare, prego? Ceva de halit, moşule?), însoţite de gestica aferentă: încuviinţează, în timp ce şterge nişte pahare. Dar nu scoate o vorbă și nici nu dă alte semne că ar fi înţeles ceva, lăsîndu-ne complet interzişi. După momentul de stupefacţie, unul dintre noi îşi aminteşte că, la bulgari, gesturile din cap pentru aprobare/refuz sînt pe invers faţă de restul lumii. Deci omul nostru e pămînt de flori: nula limbi străine. Şi nici genul care joacă mim nu pare a fi. Exact în momentul în care ne pregătim să abandonăm şi să sunăm retragerea, Arhitectul vede pe bar un meniu. Şi rămînem pe baricade.
După juma’ de oră de brainstorming în trei pe teme de alfabet chirilic cu rezultate îndoielnice, ajutaţi aproximativ de un alt client care rupe ceva engleză, trecem la ruleta rusească, varianta Made in Bulgaria, faza pe cîrciumă: îi arătăm amicului surdo-mut nişte poziţii din meniu, foarte curioşi să vedem ce-am înţeles cu toţii. Mai ales el.
Ciorba Arhitectului e o supă de spanac dreasă cu smîntînă, porcul Inginerului fusese peşte toată viaţa lui, pînă să aibă ghinionul să-l prindă Metro-ul bulgarilor, iar %#@$* pe care i-o indicasem cu gîndul la o musaca (așa cum mă dezinformase clientul cel amabil) s-a transformat subit în nişte ficăţei de pui cu ciuperci soté de toată frumuseţea. Berea, în schimb, e exact ceea ce am văzut în frigider că este: bere cehească Staropramen originală, nu făcută ca la noi, la Ploiești.
Ultima tentativă de comunicare în engleză cu chelnerul a fost cînd i-am cerut Some bread, please! și am mimat cît am putut de bine “pîine”; m-a privit luminat la faţă și mi-a adus oliviera. Pentru că nota am cerut-o cu semnele internaţionale (scrisul în carneţel şi număratul banilor), iar el a scuturat atît de hotărît din cap în semn că “nu”, de-am crezut că tot ce-am consumat e din partea casei…
După ce am plătit, fix înainte să plecăm, am făcut cunoştinţă cu patronul: un nene la vreo 50 de ani, care vorbea surprinzător de bine româneşte. Şi am aflat nu numai că există meniuri în engleză, dar chiar şi în româneşte! Cu Mutulică ospătar, ar fi fost oricum acelaşi lucru.
(articol publicat în Cațavencii nr. 46/124 din 20 noiembrie 2013 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment