Dacă, în timp ce călătorești pe drumurile Țării Hațegului, dai la un moment dat de indicatorul de localitate Sarmizegetusa, o să ai probabil o tresărire și o avalanșă de amintiri cu ora de istorie din școala generală – știu eu, știu eu, ceva cu daci, parcă… Barză, viezure, mînz, Decebalus per Scorilo, Zamolxis, nu? Nu chiar: Regia, Sarmizegetusa aia din filmele patriotarde ale lui Sergiu Nicolaescu, e vreo 40 de kilometri mai încolo, izolată în munți, pe lîngă Grădiștea Muncelului; aici, la șosea, la 8 km de Tapae, aka Porțile de Fier ale Transilvaniei, e Ulpia Traiana, capitala romană a Daciei. Curios să vezi ce-ți mai amintești din manualul de Istorie de clasa a IV-a, o să oprești peste drum de clădirea Primăriei, în parcarea de lîngă gardul din lemn la poarta căruia un chioșc vinde pliante, vederi, magneți și bilete de 10 lei adulților ce vor să-și rememoreze trecutul.
Colonia romană fondată în 108-110, pe locul castrului ce controla accesul în proaspăt cucerita provincie de la periferia imperiului, a avut, în perioada de apogeu, o populație de 25.000 de locuitori, care, la retragerea aureliană, au emigrat în masă, neîncrezători în planurile edilitare ale hunilor care băteau (tot ce prindeau) la poarta cetății. Acum, în anno domini 2015, Ulpia Traiana Sarmizegetusa arată cam tot ca atunci, după invazia barbară: un sit arheologic deschis ca o operație de transplant de organe, cu resturi de ziduri înrudite cu vestigiile locuințelor din perioada de sfîrșit de secol XX învecinate, între căpițele de fîn și livezile localnicilor. Localnici care n-au văzut de-a lungul timpului nimic rău în a reconfigura ruinele, în sensul de a da o altă viață arhitectonică pietrelor care stăteau degeaba de vreo două mii de ani: încă mai există fragmente de marmură expuse în gard și inscripții în latină, la cotețul porcului. Ce a rămas pe loc dă vag formă Amfiteatrului, o tentativă de Colosseum în miniatură în care gladiatorii umpleau de sînge canalul de scurgere central, în urletele celor 5.000 de spectatori din tribune, Forului din fosta piață centrală, la intersecția bulevardelor Cardo Maximus, construit pe axa nord-sud, și Decumanus Maximus, pe cea est-vest, Curiei, un fel de clădire de consiliu local la subsolul căreia două camere cu boltă adăposteau tezaurul orașului (atunci cînd exista așa ceva), precum și resturilor de fîntîni publice, terme, necropole, temple ale zeilor romani. Unele dintre monumente sînt în curs de reconstituire – lojele oficialităților din Amfiteatru sau colonadele de șase metri înălțime ale Forului, de exemplu; cel puțin așa susțin panourile explicative în trei limbi de circulație (engleză, franceză, germană) și română, dar pînă atunci îți trebuie imaginația copiilor în excursie să vezi în adunătura de bolovani vraiște și altceva decît asta.
Ca să-ți faci o idee despre ce s-ar fi putut afla în interiorul unei case romane, intri, cu același bilet, și în muzeul de peste drum, în cele patru încăperi de la etaj populate cu legionari în zale, femei în togă și copii cu tablete, pardon, tăblițe cerate, în mînă, printre vitrine cu monede și machete cu tehnologia vremii, de la dispozitive pentru măsurarea timpului și sisteme de încălzit locuințe la sculele atelierelor de sticlărie și ceramică. Și, ca să nu pleci fără o amintire nouă, în tinda de la intrare, un carton foto îți dă ocazia să-ți bagi fața într-un tablou de familie romană în mărime naturală.
P.S. Ce nu se scrie pe nicăieri e ce mîncau vechii locuitori ai Sarmizegetusei, pentru că despre preferințele culinare ale celor de azi citești pe panourile explicative ale teraselor de lîngă parcare: virșli de Sălaș, un fel de crenvurști afumați picanți din carne de oaie și porc, și plăcintă cu brînză și mărar. Eu am testat o pereche de virșli (4 lei) cu o bere și am curajul să presupun că meniul ăsta le-ar fi plăcut și romanilor.
(articol publicat în Cațavencii nr. 30/210 din 29 iulie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment