Locul: Ca să ajungi la Walkabout Backpackers, hostelul bucureștean ultracentral (de la geamul lui se vede concurența: Inter-ul) din episodul de săptămîna asta, odată intrat în holul clădirii de pe Vasile Conta, 18, în care e chiriaș și Shakespeare Pub, tot ce trebuie să mai faci e să urmărești săgețile roșii de pe pereți care te conduc printr-o curticică interioară nițel cam vraiște spre ultimul etaj al unei case vechi, ușor distruse. După ce urci o scară din lemn atît de îngustă încît ar trebui să fie marcată cu sens unic, o să dai de un apartament de trei camere cu holuri mari care se unesc cu bucătăria într-un spațiu comun ce urmează, se pare, să fie extins și mai mult spre pod, cu o zonă de bar, canapele și hamacuri. După ușa de acces sub acoperiș, din ambițiosul proiect de extindere s-a materializat deocamdată doar o budă de serviciu, care poate fi folosită în cazurile de maximă urgență, atunci cînd cea principală e ocupată. Sau defectă.
Prețurile: La numai 35 de lei/loc, capacitatea de cazare se completează, presupun, destul de rapid, mai ales că, în următoarele cîteva luni, la Walkabout Backpackers e disponibil doar un dormitor de șase paturi: celelalte două camere sînt închiriate pînă în vară de…
Oamenii: …un neamț și o franțuzoaică, studenți Erasmus la Universitatea București. Călin, proprietarul, e plecat la Londra în perioada asta; de hostel se ocupă momentan Alexandra, o proaspătă absolventă de liceu la care mai vin, din cînd cînd, în vizită niște prieteni (ex: Marius “Croco“ și Antonia, componența din seara aia a dormitorului).
Ambianța: Printre puștii ăștia m-am simțit ca în camera de cămin din facultate. Era o vineri seară foarte ploioasă, vîntul trăncănea tablele ruginite ale acoperișului, iar lumea se resimțea încă după cheful-monstru din ajun, de la ziua/noaptea neamțului. Dacă mi-ar fi fost poftă de ceva dulce (nu mi-a fost), puteam să bobinez clătitele care așteptau umplutură pe masa din bucătărie. Am acceptat doar o bere din partea casei (mai exact, din partea unui prieten al casei) și, discutînd diverse, ne-am întins la o seară de film. Pe la miezul nopții, pentru că ploaia se oprise și umorul macabro-depresiv al lui Louie C.K. ne făcuse sete, mi-am scos colegii de cameră în oraș; zece minute mai tîrziu, le întorceam berea în Bastards, barul din beciul de pe Lipscani, recomandare insistentă a Alexandrei. Meh, n-a prea nimerit-o.
(articol publicat în Cațavencii nr. 12/192 din 25 martie 2015)
Be the first to comment