Dacă vine vorba despre izolare, carantinare, distanțare socială (toate candidate cu ceva șanse la cuvîntul anului, după ultrafrecventele și obsedantele COVID sau pandemie), nu există probabil loc românesc mai izolat ca Gura Portiței. Deși nu-i chiar o insulă, la Portița se ajunge greu, doar pe apă, ceea ce poate părea un dezavantaj, dacă n-ar fi un avantaj major: din motive de acces strict geografice, zona asta de rezervație ARBDD a scăpat din start de fițele celor care vor să-și afișeze SUV-ul pe plajă.
Dar, pentru turistul de concediu activ care nu stă cu fundul lipit de scaunul mașinii, nu-i deloc complicat: din Jurilovca, îți ia doar un sfert de oră, cu șalupa rapidă, ca să traversezi lacul Golovița pînă în satul de vacanță amenajat pe dunga de nisip dintre sutele de canale dunărene și mare, la graniţa Deltei cu nordul extrem al litoralului. Cu plaja sa curată, cu nisip fin și apă mică pînă departe în larg, fără pietre şi alge, cu scoici, cochilii de melci mari și zeci de pescăruşi pe lîngă lotca eșuată la mal plină cu flori, cu lumea suficient de OK cît să nu dea tare muzica în smartfoane și să nu arunce gunoiul decît la tomberon, Portița creează un vag sentiment rustic familiar, de Vama Veche de-acum vreo douăzeci de ani. Pentru un număr relativ mic de turiști – actualii vamaioți sînt mai puțin dornici să devină portițari (portițiști?) și asta chiar e bine –, care sînt scutiți de binecunoscutele servicii ale vacanțelor pe litoral: fără „Porumb fiert avem!“ sau „Hai la nămol de la Techirghiol“, fără buticuri cu bikini și gogoși, fără șezlonguri obligatorii și baldachine, fără ski-jet-uri și plimbări cu banana, oferta comercială constînd doar într-un beech bar și niște terase-restaurant cu acoperiș de stuf servite lent și permanent ocupate. Și aici ajungem la aspectele mai puțin plăcute ale concediului la Portița.
Problema cu turistul ăsta activ, non-mainstream, student, hipster, intelectual boem, ce-o fi el, e că nu prea are bani sau, chiar dacă-i are, nu-și dorește să-i cheltuiască pe cazarea în vilele de fițe cu ponton ale complexului Eden. Genul ăsta de om preferă să campeze pe plaja sălbatică, dincolo de peninsula de stabilopozi, nu să îngroașe buzunarele și așa umflate ale unui proprietar care, avînd monopol în zonă, face cam ce vrea mușchii dumnealui, fără să respecte legea (complexul turistic cu căsuțe amplasate lîngă plajă a fost construit pe un teren cu statut juridic incert: o concesiune pe mulți ani dobîndită, se pare, în condiții dubioase – despre lucrurile astea s-a tot scris de-a lungul timpului; detalii pe Google, și în textele colegilor din pagina de investigații).
Prețurile de la bar și terasă sînt evident mari, corelate cu poziția de loc izolat; cine stă mai multe zile pe-aici va avea de negociat parteneriate cu barcagiii transformați pentru o cursă în livratori de apă, bere, pîine, țigări, de pe la market-urile din Jurilovca. Curierii de ocazie îi debarcă alături, lîngă baxurile comenzii, pe noii veniți aici, conform tradiției, cocoșați de sacoșele pline cu provizii și cortul gata de instalat pe plajă, la o distanță decentă de vecini. Lucru, desigur, interzis, dar cine păstrează liniștea și curățenia și-și vede cuminte de cartea sa, pe prosopul întins pe nisip, poate evita amenda sau o ia pe cea mai mică, în caz că apare vreun control de la ARBDD. Probabil, merită, dacă pui în balanță procesul-verbal de contravenție completat de agent cu răsăriturile de soare din mare și băile în nopțile senine, cînd tot cerul cu luna și stelele lui se reflectă spectaculos în apă.
(articol publicat în Cațavencii nr. 34/471 din 26 august 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment