Am ajuns seara pe o canapea din Köln, venind, de la Berlin, cu un tren care a întîrziat impardonabil pentru proverbiala punctualitate germană (patruzeci de minute!), cu metroul, pînă la stația Gutenbergstrasse, aflată undeva în vestul orașului și pe jos, pînă la poarta casei gazdelor mele, Julia, o nemțoaică simpatică, la vreo treizeci de ani, și Nobu, soțul ei japonez, neașteptat de volubil. După o seară cosmopolită germano-nipono-română (powered by Kölsch & Palinca®), în care s-a discutat de la Rammstein și Kurosawa la Nae Cațavencu, m-am culcat visînd, multicultural, cina tocmai servită: mîncare japoneză, bere germană și palincă românească.
Orașul Apei de Colonie
A doua zi, după cafea, start în sightseeing. Orice traseu turistic în Köln începe, clar, cu Domul – catedrala în stil gotic, cu două turle foarte înalte, construită pe parcursul a șase secole, depozitara presupuselor relicve ale celor trei Regi Magi. O construcție impresionantă, în care intri privind doar în sus, cu gura căscată la arcadele zvelte, aflate la o înălțime amețitoare și la vitraliile care filtrează fascinant lumina. Atenție la prag, herr turist! Prea tîrziu…
Turul continuă pe Hohe Straße, artera pietonală care pleacă de lîngă Dom, cea mai importantă zonă de shopping din oraș. Într-o vitrină, printre tricouri alb-roșii, sare țapul-mascotă al celor de la FC Köln, pe care îl călărește, de prin vară, și fostul rapidist Ioniță. De la o brutărie/patiserie care vinde și sandvișuri, îmi iau meniul călătorului (chifla cu semințe, chiftea și ou – 4 euro), pe care îl îndes în ghiozdan, lîngă cele cîteva sticle de Kölsch – berea locală cu care am făcut cunoștință aseară.
O plimbare pe străduțele acoperite cu macadam din Orașul Vechi mă duce la celelalte două clădiri celebre ale Kölnului: Groß St. Martin, biserica romano-catolică ridicată pe niște ziduri romane, pe la 960 (la vremea aia era în mijlocul Rinului, pe o fostă insulă) și Kölner Rathaus, Primăria, construcție de secol XII, îmbunătățită ulterior cu un turn în stil renascentist. Peste drum, recent (pe la 1700), a apărut Farina Haus, cea mai veche fabrică de parfum din lume, acum muzeul Kölnischwasser (“Apă de Colonie”).
Repet experiența cu căscatul gurii, la Colonius, turnul TV, clădirea cea mai înaltă din Köln (266 m) și la Kölner Seilbahn, telecabina pe cablu (3.80 euro – o călătorie, 5.50 euro dus-întors) care traversează Rinul, între Grădina zoologică și Rheinpark, aflat pe malul drept al Rinului, în Schäl Sick.
Mica excursie (încă mă resimt după seara multicultural-alcoolică) se încheie în Rheinauhafen, portul de agrement plin cu iahturi de pe malul Rinului, aflat în sudul Orașului Vechi, între podurile Südbrücke și Severinsbrücke, pe locul vechiului port comercial, acum o zonă rezidențială de birouri, hoteluri, apartamente și trei clădiri în formă de macara, care amintesc de fostele docuri.
Trec indiferent pe lîngă Schokoladenmuseum, muzeul ciocolatei (nu-mi plac dulciurile) și urc pe puntea debarcaderului supraetajat, care seamănă perfect cu un transoceanic acostat la mal. Aici, sus, pe o bancă de la prova, îmi savurez liniștit sandvișul, udat din cînd în cînd cu bere, la pachet cu panorama unui Köln muult mai activ decît mine.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 46/985 din 17 noiembrie 2010)
1 Trackback / Pingback