Acum două săptămîni discutam despre BlaBlaCar; și astăzi va fi vorba tot de un fel de autostop rezervat în avans, dar de unul mai special, pentru că textul de față este rezultatul unui experiment turistico-jurnalistic: pentru excursia în UK din octombrie-noiembrie, după ce, la dus, am luat avionul, am vrut neapărat să mă întorc cu TIR-ul. De ce? Deși sînt un neofit al domeniului auto, am fost mereu fascinat de camioanele de mare tonaj (în special de Mack-urile șoselelor americane), sîngele care cară nutriente și curge prin toate arterele rutiere ale lumii. Șoferii de TIR sînt recunoscuți pentru disponibilitatea de a opri la semnul călătorilor de ocazie, poate și fiindcă drumurile lungi îi predispun la comunicare după interminabilele perioade de tăcere. Dar n-am lăsat hazardului alegerea lui: am rugat un prieten, patron al unei companii de transport rutier, să-mi faciliteze călătoria cu unul dintre camioanele sale.
Mack-ul meu a fost un DAF 105XF, iar șoferul său – Mihai, un tînăr în jur de 35 de ani. Tandemul ăsta – cal-călăreț, cum ar veni – găsește curse pe Bursa de Transport, cam ca la un Shipping Wars european (dacă știți show-ul ăla american regizat de pe History Channel) fără situații dramatice inventate: duce în UK mobilă și se întoarce în România cu detergenți vrac sau cosmetice. Să conduci un camion de 17 metri lungime și 16/40 de tone greutate (gol/plin) nu-i joacă, dar Mihai are experiența a vreo zece ani de drumuri europene. Musafir la el acasă, ca orice șofer de cursă lungă, omul e un bun samaritean care își ajută oricînd colegii: i-a schimbat, în pierdere, 10 euro cu 10 lire unui șofer croat într-o parcare din UK (cursul oficial era cam 1,2 euro la liră). E de-al meu, mi-a răspuns la privirea întrebătoare.
Dar să pornim în povestea acelei curse: am încărcat duminică pe la prînz, la Derby, odorizante de cameră pentru Ploiești și, după o escală de vreo cîteva ore la Londra, am plecat spre țară luni dimineață, la prima oră (chiar prima: 1 a.m.). Ne-am urcat pe ferry la Dover și, cît am mîncat, gratis, un mic dejun tipic britanic, fasole cu cîrnați și eggs & bacon (pe vas, pentru șoferii de TIR, breakfast-ul e inclus în tariful de traversare) eram deja dincolo. La Calais, am părăsit banda stîngă și am intrat pe cea dreaptă a autostrăzilor de pe continent. Prima zi de drum s-a încheiat cu pauza obligatorie de somn, într-o parcare dintr-un popas de autostradă de pe lîngă Koblenz. Nu înainte de o gustare frugală (4 euro – wurst-ul, 2,49 euro – berea la cutie) și o vizită la budă (70 de cenți). A doua pauză de somn plus masă caldă s-a executat marți, într-o parcare din Cehia, respectiv, într-un bistrou de marginea drumului deservit de un barman/chelner plictisit și țîfnos care vindea un meniu cu cîrnat, chiflă și suc cu vreo 100 de coroane.
Pauzele astea (mică – 45 de minute, mare – 9 ore, vacanță – 45 de ore) se succed la intervale de patru-cinci ore de mers continuu și sînt obligatorii; pentru că amenzile sînt foarte valoroase (mii de euro), nimeni nu îndrăznește să încalce programul de circulație, care se desfășoară după ora camionului, indicată nu de ceas, ci de un tahograf digital. Șoferul jonglează cu programele și restricțiile de trafic (în unele țări nu se circulă în week-end, de exemplu), încercînd să optimizeze cursa, alternînd perioadele de mers cu cele de repaus. E un proces complicat care, insuficient de atent calculat, te poate face să dormi în mașină, la cinci kilometri de casă, pentru că ți s-a terminat programul de circulație.
Chiar dacă n-am condus nici o secundă, cît timp Mihai a fost la volan, nu m-am culcat nici eu, încercînd să rezist regimului său de lucru. Cucăiam pe locul din dreapta și, ca să n-adorm, la fel ca Prîslea cel cu merele de aur din basm, povesteam cam tot ce-mi trecea prin cap. Cînd am intrat în țară, miercuri dimineață, epuizasem deja toate articolele de la pagina de turism din ultimul an.
(articol publicat în Cațavencii nr. 4/235 din 27 ianuarie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment